Prima pagină Stiinta

Degenerează specia umană?

Mihaela Stănescu | 02.14.2013 | ● Vizualizări: 1667
Devenim oare mai puţin viguroşi - fizic şi psihic - decât strămoşii noştri?     + zoom
Galerie foto (4)

Încotro merge omenirea? Întrebare grea, grea de tot, care îi preocupă deopotrivă pe filosofi şi pe biologi, pe economişti şi pe sociologi, pe politicieni şi pe liderii religioşi. Dar, dintr-un punct de vedere strict legat de capacităţile mentale şi fizice ale fiinţei umane, care e direcţia în care mergem? Devenim mai sănătoşi, mai inteligenţi, mai puternici? Sau, dimpotrivă, mai plăpânzi la trup şi chiar mai slabi de minte, după părerea unora?

Ideea că specia umană ar degenera a început să preocupe minţile cărturarilor încă din secolul al XVIII-lea şi a devenit intens dezbpătută în cursul secolului al XIX-lea, ajugând, în perioada 1850-1950, să exercite o influenţă semnficativă în ştiinţă, în artă şi în gândirea politică. Dar nu toţi dădeau noţiunii de degenerare unul şi acelaşi înţeles.

Teoria evoluţiei, elaborată de Charles Drawin, care arăta că speciile se schimbă în conformitate cu caracteristicile mediului, sugerase că o dezvoltare asemănătoare ar putea avea loc şi în cazul speciei umane. Cei ce acceptau teoria darwiniană a evoluţiei nu mai puteau crede că

dezvoltarea omului urma să se desfăşoare pe un traseu deja stabilit, predestinat; apăruse deodată ideea că viitorul speciei umane este neclar, că el va depinde de provocările cărora specia va trebui să le facă faţă, iar în ce fel se va schimba ea ca răspuns la schimbările din jurul ei, era o întrebare neliniştitoare.

Spre sfârşitul secolului la XIX-lea, mulţi oameni, copleşiţi de ritmul rapid al schimbărilor aduse de progresul tehnologic remarcabil al acestei perioade, începeau să încerce oarecare gânduri pesmiste legate de viitorul speciei căreia îi aparţineau. Mulţi se temeau că mediul de trai s-ar putea schimba atât de mult, încât omul n-ar mai putea face faţă acestui mediu nou, pe care chiar el îl crease, şi că specia umană ar putea fi, la un moment dat, depăşită de o alta, mai adaptabilă. Aceasta era una dintre intepretările termenului de degenerare.

În anii 1850, medicul francez Bénédict Morel susţinea vehement ideea că anumite categorii ale populaţiei degenerează, involuează, fiecare generaţie devenind mai  lipsită de vigoare decât precedenta. Se lua deja în considerare existenţa unor factori ereditari implicaţi în predispoziţia spre alcoolism şi delincvenţă, aşa că, în Europa, la sfârşitul secolul al XIX-lea, lumea se temea de degenerarea înţeleasă ca o pervertire a naturii umane, o alunecare înspre rău, manifestată prin alcoolism, violenţă, delicte de tot felul.

În secolul XX, presupusa "degenerare" a unor grupuri umane - înţeleasă ca abatere de la un tip ideal de fiinţă umană, arbitrar definită - a fost folosită pentru a justifica programele eugenice, de la cele care, la începutul secolului, preconizau sterilizarea celor consideraţi indezirabili ca membri ai omenirii, până la ororile săvârşite de nazişti în lagărele de exterminare.

Alţii înţelegeau degenerarea ca pe o îndepărtare a oamenilor de o stare iniţială ideală, susţinând că „sălbaticii” din vremea lor - aşa numeau ei populaţiile tribale din ţările pe care le colonizaseră, din Africa, America şi Asia - erau descendenţi ”degeneraţi” ai „sălbaticului originar”, bun şi blând. Evident, presupusa stare inferioară a acestor ”sălbatici degeneraţi” servea drept justificare politicilor coloniale agresive şi tuturor abuzurile comise în numele acestor politici.

Toate aceste intepretări ale termenului de degenerare implicau judecăţi de ordin etic, vizau o decădere morală a omului, iar în ceea ce priveşte vigoarea fizică, fiecare generaţie credea şi spunea (ca şi acum) că „înainte, pe vremea ei” oamenii erau mai zdraveni şi mai sănătoşi.

Azi, din fericire, am depăşit în mare măsură aceste concepţii, dar pe ici, pe colo, un anumit ecou al ideilor trecute despre degenerare - anume convingerea că oamenii nu mai sunt ce-au fost - tot mai apare, de data aceasta alimentată de rezultatele unor cercetări ştiinţifice.  Când şi când, studii ştiinţifice duc spre concluzii  - enunţate pe un ton alarmist - de genul „inteligenţa oamenilor scade” sau „femeile de azi sunt mai puţin viguroase decât cele de altădată”. Dar înseamnă asta chiar că degenerăm?

Cea de-a doua concluzie, de pildă, reiese din studii care arată că, în mare măsură, generaţiile actuale nu mai au aceeaşi forţă musculară pe care o aveau generaţiile anterioare.

În ţări occidentale precum Marea Britanie,SUA şi Canada, anduranţa musculară - capacitatea de a exercita în mod repetat o anumită forţă cu ajutorul muşchilor, ca atunci când „faci abdomene” - a scăzut cu 8-10% din anii 1980 şi până acum, afirmă dr. Grant Tomkinson, profesor în cadrul University of South Australia, un renumit specialist  în fitness.
De atunci, deşi greutatea medie a locuitorilor acestor ţări a crescut, muşchii au devenit tot mai slabi, iar cercetările arată că acest efect ar fi mai pronunţat în cazul femeilor.

Lipsa de forţă musculară poate avea consecinţe grave pentru sănătatea femeilor, favorizând instalarea osteoporozei şi producerea fracturilor, apariţia artritei şi  a durerilor de spate.

După părerea lui Ken Fox, profesor la Universitatea din Bristol, una dintre cauze o constituie dorinţa femeilor de fi cât mai subţiratice, asemenea top modelelor prezentate în reviste. În cazul bărbaţilor preocupaţi de modă şi de siluetă, aceştia sunt mai motivaţi să exerseze pentru a obţine abdomenele musculoase ale modeleleor masculine; în schimb, femeile sunt preocupate mai degrabă să slăbească decât să dobândească muşchi şi forţă fizică. Multe dintre ele afirmă deschis că nu vor să fie musculoase, ci doar zvelte.



Totuşi, specialiştii spun că ar fi greu ca femeile să devină „prea” musculoase, căci echipamentul lor hormonal nu le predispune la aceasta. Creşterea puternică a masei musculare în urma exerciţiilor fizice susţinute este favorizată de testosteron, hormon masculin, ceea ce explică de ce efectul este mult mai vizibil la  bărbaţii care trag de fiare decât la femeile care exersează la fel de mult.  
În orice caz, presiunea exercitată de această modă a trupului feminin filiform face ca tinerele femei să mănânce prea puţin şi să exerseze prea puţin - categoric un mod de viaţă  nesănătos.

Dar nici femeile mai plinuţe nu stau mai bine; multe dintre ele au, sub stratul de grăsime, muşchi slabi, a căror forţă redusă susţine cu greu povara corpului, ducând la apariţia durerilor de coloană, a deformărilor etc.

Iar aceste probleme încep încă din copilărie; se pare că, într-adevăr, în societatea de tip occidental copiii din ziua de azi sunt mult mai puţin viguroşi fizic decât copiii de acum o jumătate de veac. Cauza o reprezintă, după cum spun specialiştii - şi după cum intuiesc chiar şi nespecialişitii - faptul că aceşti copii îşi petrec o mare parte a timpului în casă, ocupaţi cu activităţi sedentare.

La universitate Essex din Marea Britanie, dr. Gavin Sandercock, specialist în medicină sportivă, a întreprins, în 2008, un studiu pe această temă, testând 315 copii în vârstă de 10 ani şi comparând rezultatele cu cele obţinute de copii de aceeaşi vârstă în 1998.
Puşi să facă „abdomene”, copiii de azi au reuşit să facă doar aproximativ două treimi din numărul de abdomene pe care îl puteau face copiii de aceeaşi vârstă în urmă cu un deceniu; aveau forţa braţului cu 26% mai scăzută, iar forţa de strângere a mâinii, cu 7% mai mică.

Prin urmare, s-ar părea că, într-adevăr, din punct de vedere fizic devenim mai nevolnici: stilul de viaţă sedentar - circulăm cu maşina, urcăm cu liftul, lucrăm stând ore întregi la birou, copiii se joacă tot stând jos etc. - ne slăbeşte sistemul muscular, cu consecinţe nefaste asupra sănătăţii.

Cel puţin în ceea ce priveşte puterea minţii, stăm mai bine? Păi, lucrurile sunt ceva mai puţin clare, şi prin urmare, foarte controversate.

Astfel,  o teorie îndrăzneaţă, emisă în 2012 de cercetătorii de la Universitatea Stanford, SUA, şi prezentată în Trends in Genetics susţine că ni se reduc treptat capacităţile intelectuale şi emoţionale, deoarece nu mai avem atât de multă nevoie de inteligenţă pentru a supravieţui.

Autorii teoriei susţin că mozaicul complex de gene care ne conferă capacităţile intelectuale este deosebit de vulnerabil la mutaţii, iar aceste mutaţii nu mai sunt eliminate acum prin selecţie naturală, deoarece, în societatea modernă, nu mai avem atâta nevoie de inteligenţă pentru a ne asigura supravieţuirea.

Reducerea inteligenţei va fi suplinită de dezvoltarea  tehnologiei, cred specialiştii.

În mediul dur al savanelor africane, în care au apărut strămoşii omului, inteligenţa era esenţială pentru supravieţuire şi asupra genelor necesare dezvoltării intelectuale acţiona o enormă presiune a selecţiei naturale, fenomen care a dus inteligenţa umană spre maximul ei. Dar, apoi, această presiune a scăzut treptat şi a început un declin lent al inteligenţei, spun autorii studiului.

Odată cu dezvoltarea agriculturii şi cu urbanizarea, viaţa a devenit mult mai uşoară în comparaţie cu cea a grupurilor de vânători-culegători, ceea ce a micşorat puterea selecţiei naturale de a îndepărta din genofond mutaţiile ce slăbeau capacităţile intelectuale.

După părerea cercetătorilor, combinaţia între presiunea selectivă mai slabă şi numărul mare de gene vulnerabile la mutaţii ne diminuează capacităţile intelectuale şi emoţionale.



Însă scăderea este foarte lentă şi, dacă ţinem seama de ritmul rapid în care au loc descoperirile şi progresul în societatea actuală, viitoarele tehnologii vor oferi soluţii la această problemă, cred autorii studiului. Ei consideră că, în viitor, vom cunoaşte fiecare mutaţie care ne-ar putea afecta  funcţiile intelectuale, vom cunoaşte modul în care fiecare dintre aceste gene mutante interacţionează cu altele şi cu influenţele din partea mediului şi vom putea corecta orice mutaţie, care apare în oricare celulă din organism, în orice stadiu al dezvoltării acestuia. Astfel, procesul dur al selecţiei naturale nu va mai fi necesar.

Prin urmare, devenim mai puţin inteligenţi, dar nu-i bai, cam asta ar fi concluzia studiului.

Însă, deşi pare bine argumentată, teoria se bate cap în cap cu rezultatele unor cercetări îndelungate asupra inteligenţei umane.

Astfel, aşa-numitul efect Flynn ne oferă, dimpotrivă, imaginea - reconfortantă, zic eu - a unei omeniri din ce în ce mai inteligente, cel puţin în raport cu modul în care definim şi evaluăm astăzi inteligenţa.  

James Robert Flynn (n. 1934), profesor de ştiinţe politice la  Universitatea Otago din Dunedin, Noua Zeelandă, a studiat pe termen lung scorurile obţinute la testele de inteligenţă de către diferite grupuri populaţionale şi a constatat că există o creştere continuă a acestora, începând din anii 1930 şi până astăzi. Aceste scoruri au crescut în multe părţi ale lumii, chiar dacă ritmul în care au crescut diferă de la o populaţie la alta. Au fost de asemenea, observate şi îmbunătăţiri ale altor aspecte cognitive, precum memoria episodică şi memoria semantică.

Cum se explică acest efect? Au fost propuse diferite ipoteze, fiecare plauzibilă, iar efectul Flynn este, cel mai probabil, produs de o combinaţie a mai multor factori. Se cponsiderăm că efectul a survenit prea rapid pentru a putea fi vorba despre selecţie genetică (aceasta se realizează într-un timp îndelungat, de-a lungul a multe generaţii), aşa că explicaţiile propuse ţin de modificarea unor factori externi, legaţi de modul de viaţă. Iată câteva dintre ele:

  • accesul mai larg la educaţie, creşterea duratei şcolarizării şi, legat de ea, familiarizarea cu testele de tip şcolar ar putea oferi o explicaţie pentru obţinerea de scoruri mai mari la testele de inteligenţă în generaţiile mai recente.
  • o alimentaţie mai bună: aportul de proteine şi acizi graşi esenţiali este importat pentru structurarea şi funcţionarea creierului, încă din viaţa intrauterină, iar alimentaţia în această perioadă şi în primii ani de viaţă este esenţială pentru dezvoltarea corectă a sistemului nervos. Eliminarea treptată, în multe zone ale lumii, a sărăciei şi a malnutriţiei asciate cu ea ar putea explica parţial amplificarea capacităţilor cognitive, manifestată prin creşterea scorurilor la testele ce urmăresc evaluarea coeficientului de inteligenţă
  • un mediu de viaţă mai complex şi mai stimulant, inclusiv prin creşterea expunerii la multe tipuri de comunicare vizuală (un fenomen specific secolului XX) şi contactul cu diferite tehnologii moderne, a căror utilizare se răspândeşte cu repeziciune.
  • reducerea prevalenţei bolilor infecţioase, prin programe de vaccinare şi acces mai bun la servicii medicale, este legată de o creştere a coeficientului de inteligenţă (IQ); studii recente au arătat că există o legătură între IQ şi anumite boli infecţioase şi parazitare.
  • reducerea poluării chimice: scăderea concentraţiei unor poluanţi cu efecte neurotoxice (plumb, mercur, cadmiu, fum de cărbune, fum de tutun ş.a.) în mediul de viaţă al copiilor a fost corelată cu creşterea scorurilor la tstele de inteligenţă

Numeroase studii, realizate de-a lungul a peste 7 decenii, au documentat diferite aspecte legate de efectul Flynn. Deşi există controverse legate de explicaţiile acestui fenomen şi de implicaţiile sale în evaluarea inteligenţei generale, argumentele sunt totuşi suficient de puternice pentru a considera că, departe de a deveni mai puţin inteligentă, specia umană evoluează, dimpotrivă, pozitiv din acest punct de vedere.



Aşadar, degenerează specia umană sau nu? În privinţa minţii,  cred că nu avem de ce ne teme; pentru a trăi în  lumea populată în mare măsură de tehnologii avansate şi inteligenţă artificială, va trebui totuşi să fim la nivelul acelor tehnologii, căci dacă oricine poate învăţa să mânuiască un cuţit, nu oricine poate învăţa la fel de uşor să programeze ori să utilizeze o maşinărie complexă. Însăşi complexitatea tehnologiei, despre care unii cred că va duce la o involuţie a omului, îl va sili pe acesta să se dezvolte intelectual pentru a ţine pasul. Fizic... e mai greu de spus ce se va întâmpla, deoarece mediul şi modul nostru de trai nu favorizează dezvoltarea musculaturii, asta-i sigur. Dar cel puţin ştim ce se poate face şi ne putem ajusta modul de viaţă în consecinţă.

Nu cred că se poate vorbi despre degenerare în sensul îndepărtării de un model iniţial perfect, pentru că nu există un astfel de model. Există doar evoluţie şi adaptare la condiţiile veştnic schimbătoare ale mediului de viaţă. Putem spune că Homo sapiens de acum 20.000 ani era modelul desăvâşirii umane în ceea ce priveşte adapatarea? Era pur şi simplu pe drumul fără sfârşit al adaptării permanente, continue, aşa cum suntem şi noi, în etapa noastră de evoluţie.