De ce ne frecăm pielea când ne lovim? Există de fapt un motiv foarte bun!

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Imaginează-ți că tocmai te-ai lovit de o masă. Pe lângă faptul că probabil vei rosti câteva cuvinte nu tocmai elegante, instinctul îți va spune să te apleci imediat și să-ți freci tibia lovită. Dar oare acest gest chiar ajută la reducerea durerii? De ce ne frecăm pielea când ne lovim?

De ce ne frecăm pielea când ne lovim? Conform unei teorii despre mecanismul durerii, se pare că acest reflex instinctiv chiar are un efect real în diminuarea suferinței.

Pentru a înțelege ce se întâmplă în acest proces, trebuie să ne întoarcem în anul 1965, când cercetătorii Ronald Melzack și Patrick D. Wall au publicat un studiu revoluționar. În lucrare, ei au propus o nouă teorie a durerii, numită „teoria porții de control”, care a marcat un moment crucial în domeniul neuroștiințelor.

Teoria porții de control

„Teoria porții de control a durerii a revoluționat înțelegerea mecanismelor durerii și a modalităților de gestionare a acesteia. Această teorie a avut un impact major în domeniul medical, influențând modul în care medicii înțeleg durerea, cum sunt tratați pacienții și, poate cel mai important, oferindu-le acestora speranța că alinarea durerii este posibilă”, au scris Joel Katz și Brittany N. Rosenbloom cu ocazia aniversării a 50 de ani de la publicarea studiului.

La momentul publicării, domeniul cercetării durerii era marcat de controverse. Existau două teorii principale care dominau discuțiile, însă fiecare dintre ele avea puncte slabe. Melzack și Wall au identificat atât aspectele problematice, cât și pe cele valoroase din ambele abordări și au încercat să le îmbine într-o teorie unificatoare.

Ca multe alte propuneri revoluționare, teoria lor nu a fost imediat acceptată de comunitatea științifică. A durat câțiva ani până când și-a câștigat recunoașterea.

„Teoria porții de control susține că percepția unui stimul dureros poate fi blocată de un stimul non-dureros, care este transmis mai rapid către creier prin fibre nervoase specializate”, explică dr. Judith Scheman, specialistă în tratarea durerii.

De ce ne frecăm pielea când ne lovim?

Așadar, de ce ne frecăm pielea când ne lovim? Pentru că un stimul non-dureros, cum ar fi frecarea locului lovit, poate „suprascrie” semnalele dureroase mai lente, transmise prin nervii periferici și măduva spinării către creier. Conform teoriei, acest mecanism reduce intensitatea durerii resimțite, notează IFL Science.

Cum funcționează mecanismul? Fibrele Aβ sunt nervi cu diametru mare și cu un strat izolator de mielină, ceea ce le permite să transmită impulsurile foarte rapid, la aproximativ 386 km/h. În contrast, fibrele C, care sunt mai subțiri și nemielinizate, transmit semnalele mult mai lent, la doar 3,2 km/h. Mai există și fibrele Aδ, care se situează între cele două tipuri ca viteză, dar sunt tot mai lente decât fibrele Aβ.

Fibrele Aβ sunt responsabile pentru transmiterea stimulilor non-dureroși, cum ar fi atingerea sau presiunea, în timp ce fibrele Aδ și C sunt responsabile pentru durere și temperatură.

„Poarta” se închide când fibrele Aβ se activează simultan cu fibrele C și, fiind mai rapide și mai eficiente, ele stimulează neuronii inhibitori din măduva spinării. Acești neuroni inhibitori controlează dacă semnalele dureroase ajung sau nu la creier. Când sunt activați de fibrele Aβ, ei generează un răspuns inhibitor, blocând transmiterea durerii.

Această interacțiune are loc în cornul dorsal al măduvei spinării, un punct cheie pe traseul durerii către creier. Aici, cele trei tipuri de fibre se conectează cu neuronii secundari, care trimit ulterior semnalele către sistemul nervos central printr-o serie de căi neuronale complexe.

Ne frecăm pielea când ne lovim deoarece această acțiune chiar reduce durerea

Cei mai mulți dintre noi am experimentat efectul descris de teoria porții de control: ne-am frecat în mod reflex brațul sau piciorul după o lovitură și am simțit că durerea se reduce. Dr. Scheman explică faptul că, deși acest gest poate funcționa și ca o simplă distragere a atenției, mecanismul descris de teoria porții de control contribuie și el la diminuarea durerii.

Totuși, studiul lui Melzack și Wall are deja peste 60 de ani, ceea ce, în biologie, înseamnă o vârstă venerabilă. În ultimii ani, cercetătorii au început să sugereze că, deși teoria rămâne relevantă, este nevoie de o actualizare pentru a reflecta progresele făcute în neuroștiințe din anii 1960 încoace.

„Ce progrese am realizat în studiul procesării senzoriale și al modulației acesteia în măduva spinării din 1965 până astăzi? Trebuie să mergem mai departe de teoria porții de control, deoarece, deși a fost o sursă de inspirație și are o importanță istorică majoră, trebuie să recunoaștem că este acum depășită și prea simplistă”, scria profesorul Clifford J. Woolf, de la Harvard Medical School (SUA), într-un articol din 2022.

Woolf explică faptul că astăzi știm că există subtipuri diferite de fibre Aβ, Aδ și C și că structura neuronală a cornului dorsal este mult mai complexă decât se credea inițial.

Un studiu revoluționar, dar vechi, care trebuie actualizat

Cu toate acestea, el subliniază că teoria a deschis calea către noi metode de ameliorare a durerii, utilizate cu succes la mii de pacienți. De asemenea, sugerează că unul dintre autorii originali ai teoriei ar fi încântat de ideea unei actualizări care să continue să ajute pacienții din generațiile viitoare.

„Am avut privilegiul de a lucra cu Pat Wall la începutul carierei mele”, dezvăluie Woolf, „și știu că ar fi fost la fel de entuziasmat ca mine de perspectiva unei înțelegeri detaliate, bazate pe date, a modului în care informațiile senzoriale sunt procesate în măduva spinării și generează durere, un progres care, sperăm, este acum iminent.”

Chiar și așa, este fascinant să ne gândim că un gest simplu, precum frecarea sau atingerea unei lovituri, un reflex pe care îl avem cu toții, ar putea avea un efect real asupra modului în care durerea este transmisă în adâncul sistemului nostru nervos.

Vă recomandăm să citiți și:

Țigările mentolate, mai periculoase pentru sănătate decât țigările obișnuite

Este adevărat că sarcina mamei modifică creierul tatălui? Iată ce spune știința!

Terapia cu lumină roșie pentru frumusețe: miracol sau „apă de ploaie”?

Un studiu pe șoareci arată că stresul afectează modul în care creierul procesează zgomotul