Pentru psihoterapeuta și autoarea britanică Moya Sarner, ideea de „viață bună” este strâns legată de familie, de momentele de conexiune și de fragilitatea care însoțește existența. În paralel cu aceste imagini, Sarner evocă amintirea ședințelor de psihanaliză, unde a avut curajul să privească în față propriul gol interior și să descopere că acolo poate fi conținut ce merită ascultat și înțeles. De fapt, acesta este un proces care i-a schimbat viața.
Deși psihanaliza și psihoterapia psihodinamică sunt adesea văzute drept simple exerciții de introspecție, Sarner subliniază că beneficiile lor se extind cu mult dincolo de explorarea interioară, notează The Guardian. Pentru mulți, incapacitatea de a relaționa în mod obișnuit cu ceilalți are rădăcini în traume nerezolvate și conflicte inconștiente.
Fără ajutor specializat, oamenii pot rămâne captivi în propriile emoții, recurgând la comportamente evazive sau autodistructive.
„Fără sprijin psihanalitic, mulți rămân blocați într-un narcisism devastator, incapabili să se conecteze cu ei înșiși sau cu ceilalți”, spune Sarner,
Psihoterapeuta recunoaște adesea critica potrivit căreia terapia ar fi un serviciu destinat celor privilegiați. Ea însăși se consideră norocoasă că își poate permite ședințele. Totuși, insistă că acest lucru nu ar trebui să însemne că tratamentul este rezervat exclusiv celor cu resurse financiare. Există programe cu taxe reduse, iar unele clinici permit acces mai larg la terapie de calitate. Cu toate acestea, Sarner avertizează că, în Marea Britanie, serviciile de psihoterapie psihodinamică din cadrul NHS au fost sistematic reduse, în ciuda eficacității demonstrate a tratamentului.
Pentru ea, această diminuare reprezintă o nedreptate, adică un act contrar valorilor de egalitate și calitate în îngrijire.
„Ar trebui să fim în stradă”, spune Sarner, considerând că lipsa accesului gratuit la terapie afectează grav sănătatea mentală publică.
Mărturia ei personală este una puternică. Dacă nu ar fi beneficiat de psihanaliză, crede că nu și-ar fi salvat căsnicia, nu și-ar fi putut crește copilul cu empatie și nu ar fi devenit terapeutul care este astăzi. A reușit să-și depășească starea de defensivă intelectuală și să descopere, sub suprafața golului interior, „începuturile unei persoane”.
Pentru Sarner, o viață mai bună este posibilă, dar accesul la instrumentele care o fac realizabilă ar trebui să fie universal. Psihoterapia, spune ea, nu este un lux, ci o resursă esențială pentru oricine are nevoie de ea.