De ce NASA nu poate „pur și simplu” să arunce Stația Spațială Internațională în Soare? Stația Spațială Internațională (ISS) a servit omenirea timp de decenii, oferindu-le cercetătorilor un laborator orbital în microgravitație și menținând o prezență umană permanentă în spațiu începând cu 2 noiembrie 2000. Însă, ca orice structură tehnologică, și ea se apropie de finalul duratei sale de funcționare, iar NASA împreună cu partenerii internaționali pregătesc deja scoaterea din uz a stației.
În ultimii ani au apărut tot mai multe semne ale uzurii sale, inclusiv scurgeri repetate. ISS fusese proiectată inițial pentru o durată de viață de aproximativ 15 ani, însă a continuat să funcționeze mult peste acest interval, ajungând la peste un sfert de secol în orbită, ceea ce o aduce acum la limitele sale tehnice.
Problema principală este că stația nu poate rămâne pur și simplu pe orbită la nesfârșit. Fără corecții periodice de traiectorie realizate de vehicule spațiale, orbita sa ar continua să se degradeze treptat, până când ar reintra necontrolat în atmosfera Pământului.
Pentru a evita scenariul unei reintrări necontrolate, NASA a contractat SpaceX pentru construirea unui vehicul de deorbitare, care va ghida ISS într-o reintrare controlată în atmosferă, astfel încât resturile să cadă într-o zonă izolată a Oceanului Pacific. Această soluție este considerată cea mai sigură, deși nu este lipsită de controverse, unele organizații exprimând îngrijorări privind impactul asupra ecosistemelor marine.
În spațiul online, au apărut și idei alternative, inclusiv sugestia de a trimite stația direct în Soare. Deși formulată adesea în glumă, această propunere ridică întrebări interesante despre fizica orbitală. De ce NASA nu poate „pur și simplu” să arunce Stația Spațială Internațională în Soare?
Problema este că o astfel de manevră este mult mai dificilă decât pare. Pământul și obiectele aflate pe orbita sa se deplasează în jurul Soarelui cu o viteză uriașă, de aproximativ 108.000 de kilometri pe oră, iar această mișcare este în principal laterală. Pentru ca un obiect să „cadă” efectiv în Soare, ar trebui eliminată aproape complet această viteză orbitală, ceea ce necesită o cantitate enormă de energie, explică NASA.
Dacă o navă spațială pornește de lângă Pământ, ea păstrează în mod natural viteza de revoluție a planetei în jurul Soarelui. Chiar dacă ar fi propulsată direct spre Soare, traiectoria rezultată ar fi de obicei o orbită eliptică, nu o cădere directă în stea, ceea ce înseamnă că obiectul ar rata Soarele la distanțe uriașe, explică IFL Science.
Pentru a corecta suficient traiectoria, ar fi necesare viteze extrem de mari sau manevre complexe de asistență gravitațională, folosind planete precum Venus pentru ajustarea orbitei. Aceste tehnici au fost utilizate cu succes în misiuni științifice mai mici, precum Parker Solar Probe, care studiază coroana solară și folosește gravitația lui Venus pentru a-și modifica traiectoria.
Totuși, Parker Solar Probe are o masă de aproximativ 685 de kilograme, în timp ce ISS cântărește peste 400.000 de kilograme. Diferența uriașă de masă face ca de misiune de trimitere a ISS în Soare să fie impracticabilă din punct de vedere energetic și logistic.
În prezent, Stația Spațială Internațională rămâne într-o orbită fragilă, menținută activ prin corecții periodice. Din acest motiv, varianta cea mai realistă și sigură este o reintrare controlată în atmosferă, programată și dirijată, mai degrabă decât încercări spectaculoase, dar imposibile, de a o trimite în Soare sau de a o păstra ca muzeu orbital.
Ce s-a putut vedea în atmosfera Soarelui chiar înaintea unei erupții colosale de clasă X9?
Test de cultură generală. Care este ordinea corectă a planetelor din Sistemul Solar?