Soarele în cinci ipostaze uimitoare

Parhelion

Uneori, pe cer apar, pe lângă Soare, alte pete
luminoase, cu lumină albă sau colorată, strălucind cu diferite
intensităţi şi despre care nu ştim ce sunt şi de unde vin.
Sunt parhelia (pluralul cuvântului parhelion, care
denumeşte una dintre aceste pete de lumină) sau sori
falşi.

• Ce culoare aveau cele mai vechi molecule colorate de pe Pământ?
• Inteligența Artificială a găsit originea psihozei în creier

Cauza care produce aceşti sori falşi este trecerea
luminii prin aerul încărcat cu cristale fine de gheaţă.
Uneori e vorba despre cristale plate, de formă haxagonală, din nori
cirrus aflaţi în straturile înalte şi reci ale atmosferei; alteori,
când temperatura e foarte scăzută, poate fi vorba despre
interacţiunea luminii nu cu gheaţa aflată la mare înălţime, ci cu
cea aflată în apropiere de pământ, sub forma unor nori joşi,
compuşi din cristale foarte fine de gheaţă, numite „praf de
diamant”. Cristalele de gheaţă acţionează ca nişte prisme
transparente, deviind razele solare care trec prin ele.

Consemnate de învăţaţi antici precum Aristotel şi Seneca,
menţionate ulterior în diverse cronici europene (uneori fiind
interpretate într-un sens religios), apoi folosite chiar în opere
de ficţiune (cărţi, filme) aceste apariţii rămân impresionante
pentru oameni, chiar dacă acum se ştie că e vorba despre un fenomen
natural, pe care ştiinţa l-a explicat.
Adesea, sorii falşi apar câte doi, simetric, de o parte şi de alta
a soarelui, pe circumferinţa unui halou (vezi mai jos).

Haloul solar

Un cerc în jurul soarelui, uneori irizat în culorile curcubeului
– acesta e haloul, datorat tot interacţiunii dintre lumina
solară şi cristalele fine de gheaţă din nori de tip
cirrus, aflaţi la 5-10 km înălţime. Cristalele se comporta
ca nişte prisme şi oglinzi minuscule, în număr de miliarde, iar
spectacolul este dat de fenomene optice precum reflexia şi
refracţia luminii în cristalele de gheaţă, precum şi de dispersia
care produce descompunerea luminii în cele 7 culori ale spectrului
– efectul de curcubeu.

Stâlpul solar

Cel mai adesea acest fenomen apare la răsărit sau asfinţit, când
soarele e jos, aproape de orizont. Priveliştea e destul de
impresionantă – un stâlp de lumină ce pare că se
înalţă de-a dreptul din Soare.

În realitate, coloana de lumină e mult mai aproape de privitor
decât de Soare, de vreme ce efectul e dat de reflexia
luminii pe cristale de gheaţă din atmosfera terestră,
cristale care, în acest caz, au feţe aproximativ paralele şi
orizontale.

Stâlpi luminoşi (în acest caz nu-i mai numim solari) pot să
apară şi în dreptul Lunii, iar uneori chiar în dreptul unor corpuri
de iluminat de exterior, cu condiţia să existe în aer cristalele de
gheaţă de forma potrivită.

Raza verde

Acesta e un fenomen foarte complex – sau, mai degrabă, un efect
datorat unui complex de fenomene. E foarte rar observat şi nu e de
mirare că eroii povestirii lui Jules Verne Raza verde au
străbătut Pământul ca să-l vadă.

O clipă după ce Soarele a apus sau cu o clipă
înainte de a răsări, apare pe cer, în dreptul lui, o
scurtă strălucire verde – o culoare neobişnuită, nu prea des
asociată cu soarele, la care ne gândim mai ales în „termeni” de
galben, portocaliu şi roşu.

Poate să arate ca o mică pată de lumină verde pe cer, durând
doar o secundă-două, sau ca o scurtă fulgerare, ca o rază verde
pornind din Soare…

Cel mai interesant lucru e faptul că are loc când
Soarele nu e vizibil, când se află sub linia orizontului –
dar efectul e dat tot de lumina lui.

De fapt, razele verzi constituie un grup de fenomene, care pot
avea cauze diferite. Apariţia razelor verzi este asociată şi cu
mirajul astronomic – un fenomen optic caracterizat prin devierea
traiectoriei luminii astfel încât aceasta produce imagini multiple
sau distorsionate ale obiectelor astronomice.

În general, e vorba despre refracţia luminii solare prin
straturile atmosferei; acestea se comportă ca o prismă, ce
deviază traiectoria razelor luminoase, curbându-o uşor, în aceeaşi
direcţie ca şi curbura Pământului. Lumina cu frecvenţe mai mari
(albastră/verde) deviază (se curbează) mai mult decât cea din gama
galben-oranj-roşu, aşa că, la asfinţit, de exemplu, radiaţia
albastră & verde de la marginea superioară a discului solar
rămâne vizibilă încă puţin timp după ce radiaţia oranj/roşie a
dispărut sub orizont, ascunsă de curbura Pământului.

Lumina albastră, datorită particularităţilor sale, suferă o
difuzie mai puternică, fiind împrăştiată în toate direcţiile prin
interacţiunea cu moleculele de oxigen şi azot din aer; atunci, ceea
ce rămâne vizibil, ultima amintire luminoasă a Soarelui care a apus
este o sclipire verde.

Pentru a o vedea, e necesar să existe anumite condiţii (orizont
degajat, cer limpede, presiune atmosferică ridicată, care determină
o densitate mai mare a aerului), în care straturile de aer au un
efect de amplificare a efectului, astfel încât el să rămână vizibil
cîteva clipe.

Totuşi, raza verde e atât de fugară, încât e foarte greu de
surprins cu privirea şi trebuie să fim recunoscători câtorva
astronomi şi fotografi pentru răbdarea de a fi pândit acest moment
magic şi de a-l fi „captat” într-o fotografie, ca să-l putem vedea
şi noi. Imaginile de mai sus au fost realizate la Observatorul
European Austral din La Silla, Chile, în anul 2005.

Inelul cu diamant

E un fenomen observat în cursul eclipselor totale de
Soare, cu o clipă înainte ca Soarele să fie complet
acoperit de Lună sau în prima clipă când începe să iasă de sub
umbra acesteia. La marginile discului solar mai „scapă” câteva pete
de lumină, ca nişte mărgele strălucitoare. Sunt aşa-numitele
mărgele Bailey (după numele astronomului britanic care a observat
cel dintâi fenomenul, în 1836.)

Cauza este relieful accidentat al Lunii;
suprafaţa acesteia este plină de denivelări – cratere, văi, munţi –
aşa că marginea discului Lunii, deşi pare netedă de la distanţa de
la care o privim noi, în realitate are multe „ştirbituri” şi
ieşituri. Iar ştirbiturile sunt cele care permit luminii solare să
„scape”, ici-colo, pe lângă discul lunar, rezultând strălucitoarele
mărgele Bailey.

Mai spectaculos e cazul în care, timp de o clipă, o singură
astfel de „mărgea”, mai mare, apare pe circumferinţa Soarelui
acoperit de umbra Lunii – acesta e efectul numit „inelul cu
diamant”, unul dintre cele mai spectaculoase din timpul eclipsei
solare totale.