De altadata (Decembrie)

Regretatul istoric de arta Remus Niculescu s-a remarcat prin conceperea de studii fundamentale si, datorita profunzimii observatiei, esentiale. Se lovea de cutare sau cutare problema si, incercand sa o rezolve, depista un fenomen, ajungea la o mare de intre­bari, de necu­nos­­cute, de indoieli. Or, a te incumeta sa faci ordine in acest haos, sa-l transformi in piese de mozaic pe care sa le ordonezi apoi intr-o imagine veridica, menita a fi inteleasa si acceptata, inseamna sa fii un ales.
Remus Niculescu a fost un ales si doar el era in stare sa redacteze un studiu precum |nceputurile sculpturii statuare romanesti. Cine-l parcurge imi va da dreptate, frapat fiind de biblioteca imensa pe care o tainuieste fiecare fraza, o biblioteca din varii domenii: istorie, literatura veche, civilizatie, Bizant si asa mai departe.
Incepand cu piatra de mormant de la Curtea de Arges, „pe care se desluseste inca trupul unui cavaler culcat“ (veacul al XIV-lea) si ajungand la decretul Locotenentei Domnesti pentru inaltarea unei statui dedicate lui Gheorghe Lazar (15 august 1848), cititorul este purtat ca martor din secol in secol, asistand, uneori mirat, alteori incantat, la creionarea a ceea ce mai tarziu si-a arogat titlul de „traditie“ in domeniul sculpturii statuare.
Referitor la epoca pasoptista, din care a izvorat Romania moderna, Remus Niculescu observa: „Daca imprejurarile ar fi ingaduit-o, am fi asistat acum la dezvoltarea unei sculpturi statuare de un cu totul alt continut decat stearpa industrie a cioplitorilor de monumente funerare si de podoabe pentru casele si gradinile celor avuti.“