Prima pagină Natura

Drepturile animalelor in ochii oamenilor

Mihaela Stanescu | 03.05.2008 | ● Vizualizări: 2598
Drepturile animalelor in ochii oamenilor     drepturile animalelor, animale, Teofrast, Aristotel + zoom
Galerie foto (5)

O lunga poveste de dragoste si ura, de intelegere si intoleranta, leaga omul de ceilalti reprezentanti ai regnului caruia cu onoare ii apartine: animalele. Complicata, tulbure, dramatica, adesea cu accente de cruzime, povestea drepturilor pe care le au sau nu le au animalele in ochii omului e o parte incalcita dintr-o istorie oricum stufoasa: cea a mentalitatilor.

N-avem ce face, trebuie sa incepem cu intrebarea in jurul careia s-a dus de milenii lupta pentru drepturile animalelor: sunt animalele egale cu oamenii? De raspunsul la aceasta intrebare depind multe. Daca e nu, atunci ar fi simplu. Daca e da, lucrurile ar deveni extrem de complicate. Dar, pana acum, oamenii nu s-au pus de acord. Nici macar in cadrul aceleiasi culturi nu exista consens. Cazul societatilor europene e elocvent: grupuri de protectie a animalelor se lupta sa-si impuna ideile in fata altor grupuri, cu pareri diferite. Exista versiuni moderate sau radicale ale acestor miscari, dupa cum exista si oameni care nu se implica deloc.

Organizatiile insele sunt extrem de diverse: unele militeaza in favoarea ideii de a considera animalele nu fapturi aflate in proprietatea omului sau resurse necesare atingerii unor scopuri umane, ci persoane si membri ai comunitatii, cu drepturi morale ce trebuie reglementate si protejate prin lege (Miscarea de "Eliberare" sau de "Emancipare" a Animalelor - Animal Liberation Movement). Alte organizatii accepta utilizarea animalelor de catre oameni in scopuri practice, dar se preocupa ca ele sa nu fie tratate cu cruzime si sa nu sufere inutil (miscari dedicate "bunastarii animalelor" - animal welfare). Unele organizatii aduc in prim-plan vegetarianismul si protestul impotriva utilizarii animalelor ca hrana; altele militeaza pentru interzicerea vanatorii, altele pentru impiedicarea experimentelor pe animale, iar altele impotriva comercializarii blanurilor. Diversitatea opiniilor si a modurilor de actiune reflecta complexitatea problemei.

Inainte si dupa Aristotel

A apara animalele pare o idee moderna si, deci, recenta. Cu toate acestea, propaganda in favoarea drepturilor lor este documentata ca datand inca din Antichitate. Lumea antica greaca isi avea deja "activistii" ei pentru drepturile animalelor, unii dintre ei personalitati ale vremii. Pitagora (sec. al VI-lea i.Hr.) propovaduia respectul pentru animale dintr-un motiv foarte puternic: credea in transmigratia sufletelor. Ucigand un animal, omul si-ar fi putut omori unul dintre stramosi. Pitagora era un adept al vegetarianismului si respingea utilizarea animalelor ca hrana pentru oameni si chiar ca jertfe aduse zeilor.

Totusi, cea care a prevalat in societatea vechilor greci si in culturile europene ce i-au urmat a fost nu conceptia lui Pitagora, ci a lui Aristotel (384-322 i.Hr). Autorul monumentalei Istorii a animalelor le situa pe acestea mult inapoia omului in ierarhia fiintelor vii pe scala naturae (ceea ce am numi azi scara evolutiei sau scara filogenetica); in opinia sa, animalele erau irationale, deci nu trebuiau privite si tratate in acelasi mod ca omul, fiinta rationala. Nu chiar toata lumea a fost de acord cu Aristotel; unul dintre propriii sai discipoli, Teofrast, a protestat impotriva consumului de carne, sustinand ca astfel le rapim animalelor viata in chipul cel mai nedrept… dar ce putea face Teofrast impotriva gigantului Aristotel?

Timp de peste douazeci de secole, conceptia acestuia din urma a dominat gandirea umana in Europa. Evul Mediu, desi in mare masura tributar lui Aristotel, a avut totusi ganditorii sai independenti, iar conceptia asupra animalelor a facut subiectul multor discutii docte intre invatatii vremii. Teologii, in special, s-au aplecat asupra chestiunii, dezbatand tema rationalitatii animalelor, a distantei care le separa de om si, ca o consecinta evidenta, a drepturilor si indatoririlor animalelor.

Discutiile scolastice s-au invartit in jurul intrebarii: Au sau nu au animalele suflet? Au, asemeni omului, un "principiu ganditor" si unul spiritual?

Sf. Toma din Aquino (sec. al XIII-lea), un soi de Aristotel al gandirii medievale, sustinea ca aceste principii sunt rezervate fiintei umane; ca animalul poate fi inzestrat cu cunoastere prin intermediul simturilor, cu un anume grad de inteligenta practica si e capabil de stari afective; totusi, el nu intelege notiunile abstracte; poate recunoaste, de pilda, o anumita casa, dar nu pricepe conceptul de "casa". Prin extensie, rezulta ca ideile religioase sau morale sunt inaccesibile animalelor. "Doctorul din Aquino" s-a aratat ostil proceselor intentate animalelor, de vreme ce acestea sunt incapabile de a distinge binele de rau. Totusi, destui teologi medievali au continuat sa cerceteze problema vietii terestre ori a vietii de apoi a animalelor si (in ciuda autoritatii Sf. Toma din Aquino), sa le considere pe acestea moralmente responsabile de faptele lor.

Michel Pastoureau, un erudit istoric francez medievist, enumera in cartea sa O istorie simbolica a Evului Mediu occiental, cateva dintre numeroasele intrebari care ii framantau pe teologii medievali in legatura cu sufletul animalelor, cu drepturile acestora si cu insusirile lor morale, "intrebari ce se dezbat inca la Sorbona la sfarsitul secolului al XIII-lea. Astfel, legat de viata viitoare a animalelor: Vor invia si ele dupa moarte? Vor urca la cer intr-un loc care le este rezervat special? Toate sau doar cate un reprezentant al fiecarei specii? Sau, cu privire la viata lor terestra: Au voie sa lucreze duminica? Urmeaza sa li se impuna zile de post? si, mai ales, trebuie sa le tratam, in aceasta lume a noastra, ca fiinte responsabile moral?"

Chiar daca unele dintre intrebari ne fac azi sa zambim, multitudinea si specificitatea lor, precum si grija pentru detalii in argumentarea raspunsurilor dovedesc faptul ca oamenilor nu le-a fost niciodata indiferenta problema locului pe care il ocupa, in raport cu specia umana, animalele. si mai arata ca, in Evul Mediu, granita dintre om si animal nu era una foarte stricta. Dar, in rastimp de cateva secole, animalele au ajuns sa fie socotite, mai mult sau mai putin, niste sisteme mecanice; departe de conceptia aristotelica asupra sufletului, Descartes, in secolul al XVII-lea, le considera niste automata complexe - un fel de masini. Granita dintre om si animal se ingrosase din nou.

Inca un secol, inca o schimbare generala de ton: Jean-Jaqcues Rousseau, in prefata la Discurs asupra inegalitatii (1754), desi le neaga animalelor intelectul, le considera totusi fiinte inzestrate cu sensibilitate, ceea ce, in opinia sa, le confera anumite drepturi si, totodata, obliga omul la anumite indatoriri fata de ele. Jeremy Bentham, filosof britanic, fondator al utilitarismului, aduce o noua viziune asupra criteriilor care ar trebui sa stea la baza modului cum ne purtam fata de animale. Nu capacitatea de a rationa, spune el, nu cea de a vorbi trebuie sa fie criteriile, ci capacitatea de a suferi. Daca ne bazam pe darul ratiunii si al vorbirii, ar insemna sa tratam ca pe niste lucruri si anumite categorii de fiinte umane, ca nou-nascutii ori cei cu intarzieri mintale grave.

Lupta pentru drepturile animalelor se duce inca la nivel individual; carturarii vremii incearca, in nume personal, prin scrierile lor, sa schimbe conceptia societatii. Multi fac apel la imaginea suferintei animalelor, la comparatia cu suferintele umane, iar unii dintre ei resping consumul carnii, propunand regimul vegetarian.

CITESTE CONTINUAREA IN PAGINA 2

Prefigurandu-i pe contemporani

Chiar daca nici in secolul al XVIII-lea si nici in cel care i-a urmat vegetarianismul nu pare sa fi castigat mult teren, incep sa iasa totusi la lumina aspecte si conceptii care jaloneaza si azi lupta pentru drepturile animalelor. Etapa importanta in desfasurarea acestei istorii, luptatorii pentru drepturile animalelor incep sa se organizeze.

Prima asociatie de profil a fost intemeiata in Marea Britanie, in 1824, sub titulatura de Societatea pentru Prevenirea Cruzimii fata de Animale, iar in 1866, o societate similara isi face aparitia in SUA, in statul New York. In cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, iau fiinta miscari de protest impotriva vivisectiei si asociatii dedicate luptei impotriva vanatorii.

Uimitor (si frapant de asemanator cu explozia tehnologica a secolelor XIX-XX) este ritmul rapid in care aceste conceptii cuceresc societatea si se raspandesc prin lume: pana la sfarsitul secolului XX, aproape ca nu mai exista tara in care sa nu fiinteze organizatii dedicate apararii drepturilor animalelor - de la protectia unor specii amenintate, pana la proteste impotriva metodelor de crestere si sacrificare a animalelor pentru hrana, de la experimentele pe animale pana la industria blanurilor, de la vanatoare pana la luptele de tauri si la alte utilizari ale animalelor in scop de divertisment.

Punct si de la capat

Prin urmare, exista legi, exista organizatii care lupta pentru apararea drepturilor animalelor… dar asta nu insemna nici pe departe ca lucrurile s-au rezolvat sau ca se vor rezolva curand. Problema e prea dificila, prea complexa.

Sunt numeroase cazurile cand curentele de opinie in favoarea bunastarii si a drepturilor animalelor vin in contradictie cu traditii culturale adanc inradacinate. Cazul cel mai aproape noua, romanilor, este, probabil, taierea porcului, traditie straveche, care imbina trasaturi ale cultului crestin cu numeroase elemente precrestine si care, pentru multi romani din mediul rural, reprezinta o secventa indispensabila in suita complexa de ritualuri ce insotesc Craciunul. Vreti si exemple din ograda altora?

Iata-le:
Luptele cu tauri, o componenta traditionala a universului cultural in Spania, Portugalia, sudul Frantei si in mai multe tari latino-americane, au fost, in cele din urma, interzise in multe state ale lumii, cel putin sub forma traditionala, care implica ranirea si, in final, uciderea taurului. In unele regiuni ale lumii, sunt permise variante pasnice, fara varsare de sange, ale acestui sport care, astfel, a cunoscut un reviriment in Franta si in California. In Spania, legi nationale impotriva cruzimii fata de animale au interzis marea majoritate a spectacolelor sangeroase in care erau implicare animale, exceptand, totusi, corrida de toros.

Ce-i drept, in unele orase, consiliile locale au interzis luptele cu tauri, iar postul national spaniol de televiziune a renuntat sa mai transmita aceste evenimente. Vanatoarea de vulpi desfasurata cu oameni calare si cu haite de caini este o veche (si, pentru unii, nu prea respectabila) traditie a batranei Anglii, un aspect important al vietii sociale in regiunile rurale britanice. Desi adesea se renunta la uciderea animalului urmarit, participantii multumindu-se doar cu placerea de a urmari si descoperi "prada", faptul ca aceasta e haituita pe kilometri intregi (si uneori sfartecata de caini, in ciuda bunelor intentii ale oamenilor) starneste protestele asociatiilor preocupate de bunastarea animalelor.

In mod oficial, vanatoarea de vulpi a fost interzisa prin Hunting Act 2004, o controversata, indelung dezbatuta si cu greu promulgata lege asupra vanatorii. Cele doua camere ale parlamentului britanic nici n-au reusit sa cada de acord asupra ei si a fost nevoie de o procedura speciala, rar utilizata azi in Marea Britanie, Acordul Regal (Royal Assent) - un fel de ordonanta de urgenta in varianta monarhica - pentru a fi aprobata si a putea intra in vigoare in 2005. Aceeasi lege a interzis si alte sporturi vanatoresti considerate crude, de pilda vanarea iepurilor cu ajutorul ogarilor. Amatorilor de vanatori traditionale nu le-a mai ramas decat sa viseze cu nostalgie la o vanatoare cu tot tacamul, implicand haite de caini, maestru de vanatoare, calareti cu jachete rosii, sunete de corn si o vulpe speriata, fugind din calea copoilor.

Cum o lista a organizatiilor care au drept scop apararea bunastarii sau a drepturilor animalelor ar cuprinde mii de nume, o vom prezenta pe cea mai mare dintre ele, probabil si cea mai bine cunoscuta. Aceasta este PETA (People for the Ethical Treatment of Animals), care are, dupa propriile afirmatii, 1,8 milioane de membri si sustinatori in intreaga lume. Este una dintre cele mai active organizatii si s-a facut remarcata prin campaniile insistente, uneori cu accente extrem de dramatice, care au starnit critici vehemente. Actiunile PETA se concentreaza pe patru domenii, considerate a fi cele in care animalele au cel mai mult de suferit: fermele de crestere intensiva, laboratoarele, industria confectiilor si cea a spectacolului. PETA vizeaza ocazional si alte aspecte, cum ar fi metodele crude de vanare a unor animale considerate daunatoare sau relele tratamente aplicate animalelor de casa.

In multe cazuri, organizatia a obtinut victorii in lupta impotriva unor abuzuri; alteori, insa, campaniile sale au declansat proteste violente. Este cazul expozitiei itinerante Holocaustul din farfuria ta, care facea o paralela intre sacrificarea animalelor in abatoare si practicile din lagarele de exterminare naziste. Campania a provocat revolta multora dintre cei care au vizionat exponatele socante, care alaturau fotografiilor realizate in abatoare imagini din lagarele mortii. Ca urmare a acestor reactii, presedinta PETA, Ingrid Newkirk, si-a cerut scuze in mod public, recunoscand ca expozitia a provocat suferinta si ca nu asta era ceea ce urmarise asociatia.

CITESTE CONTINUAREA IN PAGINA 3

Romanii si animalele lor

Cu siguranta, daca decizia de a consuma sau nu carne este greu de impus de catre altii si tine de firea fiecaruia dintre noi, alte aspecte ale relatiei om-animal pot si trebuie sa fie reglementate prin lege. si tot atat de multa nevoie avem de educatie insistenta, neincetata, de munca de lamurire fara ragaz, pentru a schimba unele dintre mentalitatile care, din nefericire, rezista, cu puterea credintelor ancestrale, in mintea multora dintre romani, altminteri oameni de treaba, dar care, cand vine vorba de anumite animale si de atitudinea fata de ele, sunt de neclintit in cruzimea lor. Aici se duce una dintre cele mai grele batalii ale razboiului pentru apararea animalelor.

E cumplit de greu sa convingi oamenii ca liliecii sunt folositori pentru ca mananca o gramada de insecte, ca bufnitele sunt extrem de utile deoarece consuma rozatoare care altfel ne-ar roade si urechile… Basme! stiu ei mai bine! Liliacul a furat anafura din biserica si de aceea e blestemat, prin urmare oricine are dreptul, ba chiar obligatia, sa-i dea in cap ori de cat ori poate; iar bufnitele, cucuvelele si toate pasarile din acest neam sunt urate, infricosatoare si aducatoare de nenorociri; prin urmare, la moarte cu ele!
Totusi, pe langa aceste vesti triste, mai apare si cate una buna.

Recenta campanie pentru infiintarea, in Romania, a Politiei Animalelor arata ca exista destui oameni carora le pasa. si iata o a doua veste buna: avem o lege nou-nouta, promulgata la sfarsitul anului 2007, care vizeaza completarea si modificarea Legii nr. 205/2004 privind protectia animalelor. Conform noii legi, constituie infractiune detinerea si comercializarea de animale salbatice, cu exceptia gradinilor zoologice, folosirea animalelor pentru cersetorie, omorârea animalelor, organizarea de lupte intre animale sau cu animale, maltratarea si schingiuirea acestora, despartirea puilor de mama pana la varsta de minimum opt saptamani, precum si interventiile chirurgicale destinate modificarii aspectului unui animal sau altor scopuri necurative.
Actul normativ prevede pedepse care pot merge pana la amenzi penale de 2.000 de lei sau la inchisoare de pana la un an.

Sa fie intr-un ceas bun!

Pradatorii, intre sadism si supravietuire…de Nicu Parlog

Influentat de o paguboasa gandire antropocentrista, omul se poarta deseori ca un despot neluminat in orice relatie cu Natura.
Dupa ce, secole de-a randul, am distrus lupii, ursii, de fapt cam orice animal de prada, pe motiv ca ataca animalele domestice, am ajuns astazi la o adevarata criza ecologica. De parca nimicirea pradatorilor nu ar fi fost de ajuns pentru mediul inconjurator, de prea multe ori omul a actionat cu o cruzime deliberata la adresa lor.
Stau tristi martori sutele de mii de vulpi, lupi, rasi si alte carnivore care au avut parte de o moarte lunga si torturanta, cu picioarele prinse in falcile de fier ale capcanelor – o inventie demonica a negurii din mintile si inimile oamenilor. In prezent, in Romania, astfel de metode barbare sunt interzise de lege, dar blestemul curselor de fier continua sa faca victime in fiecare an.

Un alt obicei, mult diminuat din fericire, se refera la crucificarea pe o prajina de lemn cat mai inalta a unei ciori sau a unui uliu. Aceasta practica populara are drept scop indepartarea eventualelor pasari rapitoare, care s-ar intimida, chipurile, la vederea confratilor lor spanzurati de prajini.

Daca obiceiul de mai sus poate fi descris drept un exemplu clasic de gandire naiva populara, sadismul pur este des intalnit in randul columbofililor romani. Desi toate pasarile de prada sunt ocrotite de lege, in fiecare iarna sute de ulii cad victima capcanelor acestor oameni, la care pasiunea pentru porumbei intra deseori in zona patologicului. Multi dintre uliii prinsi cad victime furiei neghioabe a unor asemenea indivizi, care le scot ochii sau le taie degetele si aripile inainte de a-i elibera.
Se pare ca proverbul, tot de origine autohtona, „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face” nu a ajuns inca la urechile acestor asa-zisi oameni.

foto: Photolnad, Shutterstock