Prima pagină Revista Descopera Editorial

Armele secrete ale lui Hitler

Dan-Silviu Boerescu | 17.11.2008 |
Armele secrete ale lui Hitler     Hitler, arma, al doilea razboi mondial, secret, nazist, germania, tanc, racheta, submarin, Bismarck + zoom
Galerie foto (5)

Ramasa, la un moment dat, singura in fata Aliatilor, Germania nazista a incercat sa compenseze dezechilibrul creat cu ajutorul unei noi generatii de arme sofisticate, menite, in primul rand, sa reincline balanta in favoarea ei macar pe frontul psihologic. Dan-Silviu Boerescu le trece in revista.

CEL MAI FEROCE VANATOR

La finalul razboiului, un nou avion german de vanatoare facea ravagii printre bombardierele britanice si americane. Dar lui Hitler ii lipsea combustibilul pentru noua sa flotila…

Bazat pe o tehnologie inventata de Henri Coanda in 1910, Messerschmidt 262 a fost primul avion cu reactie operational din dotarea unei armate. Atingand viteza de 870 km/h, el se limita la un prag subsonic, insa era considerabil mai rapid decat avioanele de escorta aliate P-51 Mustang, care nu puteau depasi 700 km/h. In aceste conditii, Me-262 distrugea in serie aparatele inamice, numai experimentatul pilot Heinz Baer reusind sa doboare, in cateva saptamani de lupta, 15 avioane. Cu toate acestea, efectul lui Me-262 a fost limitat de lipsa de kerosen, din cele 1.400 de unitati asamblate, doar 100 putand intra in actiune. Versiunea de lupta, botezata Schwalbe (Randunica), era echipata cu patru tunuri de 30 mm, plus un numar de rachete aer-aer de 50 mm. Versiunea cu doua locuri pentru raiduri nocturne era dotata suplimentar cu un sistem radar. La ordinul expres al lui Hitler, a fost construit pe aceleasi principii si un bombardier, Sturmvogel (Pasarea furtunii), care putea transporta si doua bombe de peste 200 de kilograme fiecare, dar precizia ii era afectata de faptul ca explozibilul putea fi lansat numai de la mare altitudine.

Totusi, din momentul in care scapa de bombe, Me-262 redevenea eficient, intrucat putea functiona fara probleme ca avion de vanatoare, destinat interceptarii bombardierelor inamice. Probleme apareau si cu pilotii, carora le lipsea versatilitatea echipamentului de zbor, ei fiind specializati pe bombardiere, nu pe interceptoare. A existat in plus o varianta a lui Me-262 folosita ca avion de recunoastere, care a fost produsa in serie foarte mica, in timp ce alte versiuni nu au mai apucat sa depaseasca stadiul de prototip. Ramane intrebarea de ce, in conditiile in care inginerii germani realizasera prototipul lui Me-262 cu o saptamana inaintea declansarii razboiului, in 1939, avionul de vanatoare cu reactie a aparut pe teatrul de operatiuni abia cinci ani mai tarziu. Se pare ca Hitler, increzator in succesul total al razboiului-fulger (Blitzkrieg), le-ar fi ordonat, initial, proiectantilor din industria aeronautica sa inceteze dezvoltarea oricarui proiect care nu ar fi putut deveni functional mai devreme de 18 luni, interval in care el spera sa lichideze definitiv conturile cu dusmanii sai.

MARELE SORICEL UCIGAS

Ultima conflagratie mondiala a fost, pe alocuri, un joc de-a soarecele si pisica, in care nu neaparat motanul aliat era cel care reusea sa iasa castigator in fata rozatoarelor germane.

Initial, prin iunie 1942, cand Ferdinand Porsche a propus prototipul VK 7001/Type 205, enormul tanc a fost botezat Mamutul. Dand dovada de o teribila ironie, in decembrie 1942, strategii l-au rebotezat Soricelul, iar in februarie 1943, a fost adoptata denumirea finala – Soarecele (Maus). Panzerkampfwagen VIII Maus avea dimensiuni absolut impresionante, putand fi supranumit, fara nici o exagerare, Goliatul celui de-al doilea Razboi Mondial: 10,1 metri lungime, 3,67 metri latime, 3,66 metri inaltime. Era proiectat ca, in functie de dotari, sa cantareasca intre 180 si 188 de tone, blindajul sau avand 60-240 mm grosime. Avea in dotare un tun de 128 mm si o mitraliera coaxiala de 75 mm si era deservit de un echipaj de 5-6 oameni. La finalul razboiului, doar noua exemplare din cele 150-200 care ar fi trebuit sa devina operationale se aflau in diferite stadii de executie. Problema cea mai mare a constat in puterea motorului. Desi fusese proiectat pentru o viteza de 20 km/h, in realitate nici unul dintre propulsoarele testate nu a reusit sa depaseasca 13 km/h, ceea ce l-ar fi facut extrem de vulnerabil.

In plus, lipsa tot mai accentuata de combustibil a Wehrmachtului, provocata in vara lui 1944 de caderea frontului din Romania si de pierderea campurilor petrolifere de pe Valea Prahovei, ar fi ridicat probleme suplimentare de aprovizionare cu benzina. Practic, Maus ar fi trebuit secondat permanent de o cisterna care sa-i reaprovizioneze rezervorul. In plus, datorita gabaritului urias, supertancul nu ar fi putut traversa majoritatea podurilor. La un moment dat, proiectantii au realizat ca se invart intr-un cerc vicios: daca voiau un tanc mare, era nevoie de un motor pe masura… Dar, daca motorul era mare, generatorul electric trebuia sa fie pe masura si, impreuna, cele doua dispozitive ocupau cam doua treimi din interiorul masinariei. Mai mult, accesul la si dinspre turela se facea printr-un tunel extrem de ingust, iar comunicarea dintre pilot si mecanici se dovedea extrem de dificila. Un prototip al monstruosului tanc este, astazi, expus la Muzeul Tancurilor Kubinka din Moscova, unde a ajuns ca prada de razboi.

RACHETELE CARE AU SPERIAT LONDRA

In ultimii ani de conflict, capitala Marii Britanii a fost terorizata de atacurile cu rachete continentale. Se spune ca, daca razboiul ar mai fi continuat sase luni, Londra ar fi fost stearsa de pe fata Pamantului…

V-1 a fost prima racheta operationala cu reactie a armatei germane. Transporta o bomba de 850 de kilograme si avea o autonomie de zbor de circa 200 de kilometri. Putea fi lansata cu ajutorul unor dispozitive fixe aflate la sol sau direct din bombardiere. Desi a existat si o versiune autonoma, proiectata pentru atacuri de tip kamikaze cu om la bord, aceasta nu a fost activata niciodata. Insa principala amenintare la adresa proverbialului calm englezesc a venit din partea rachetei balistice V-2, cu performante mult sporite. V-2 avea o incarcatura exploziva de 975 de kilograme, arie de actiune de 320 kilometri si, in conditiile in care ajungea sa loveasca tinta cu o viteza de aproape 4.000 km/h, era practic imposibil sa mai fie detectata de vreun radar. Moartea venea din cer fara nici o avertizare prealabila, iar asta conta enorm in razboiul psihologic purtat de cele doua parti.

Pierderea pozitiilor germane din nordul Frantei si Olanda, ca urmare a succesului operatiunii Market Garden, a limitat, insa, dramatic marja de manevra a lansatoarelor. Bombele zburatoare au coborat peste Londra in perioada iunie 1944 – martie 1945 si s-a vorbit inclusiv de o razbunare personala a lui Hitler pe englezi, pe care i-ar fi urat pentru ca nu acceptasera marele sau proiect de unificare a rasei ariene. In total, au fost lansate 2.419 rachete V-1 si peste 500 de V-2-uri, care au provocat moartea a 8.938 de locuitori si ranirea altor 25.000. Marile dezastre s-au produs in zonele Guards Chapel, Aldwych, New Cross Woolworths, Hughes Mansions si Lewisham Market. Din fericire, desi serviciul de spionaj al Majestatii Sale habar n-avea de existenta unei a treia generatii de superrachete, fatidica V-3 nu a mai apucat sa fie folosita. Batalionul britanic 617, supranumit The Dam Busters, a distrus, folosind bombe Tallboy, planseul din beton care proteja tunelurile de la Mimoyeques, nordul Frantei, facand inutilizabile cele 25 de lansatoare de mare calibru. Daca nu s-ar fi intamplat acest lucru, ritmul de tragere ar fi fost devastator: 10 rachete pe minut.

MANDRIA FLOTEI NAZISTE

Cea mai performanta nava de razboi germana a provocat o serie de tragedii, intre care scufundarea vasului britanic Hood, din al carui echipaj de 1.400 de oameni s-au putut salva doar 3.

Incluzand si perioada de probe in larg efectuata pe Marea Baltica, Kriegsmarine a lucrat la desavarsirea navei Bismarck din 1936 si pana in mai 1941, cand aceasta a primit ordin sa paraseasca portul Danzig (actualul Gdansk) pentru a vana vasele aliate, cu tunurile sale de 38 mm si celelalte arme de la bord. Construita pe santierul Blohm und Voss din Hamburg, uriasa nava Bismarck avea lungimea de 250 de metri si latimea de 8, catargul principal masurand 35 de metri inaltime. Pusa in miscare de trei turbine de tip Curtis, care dezvoltau 138.000 de cai-putere, putea atinge viteza de 30 de noduri, fapt absolut remarcabil pentru un vas cu deplasamentul de 41.673 de tone (aproape 50.000 impreuna cu munitia aferenta). Era echipata cu 8 tunuri de 38 mm, 12 tunuri de 16 mm, 16 mitraliere AA si multe alte arme de calibru mai mic. Poseda o baterie antiaeriana, dotata cu 16 tunuri de 10,5 mm, si mai multe mitraliere de mare precizie.

Putea fi folosita si ca portavion, fiind capabila sa gazduiasca 4 aparate de vanatoare. Echipajul era format din 2.300 de marinari si ofiteri, dintre care doar 110 s-au salvat atunci cand inaintarea navei, care incerca sa se retraga in portul francez St. Nazaire dupa ce distrusese enormul crucisator HMS Hood, nava-amiral a flotei britanice, a fost incetinita de actiunea unei torpile britanice, dupa care a fost hartuita constant si, in cele din urma, scufundata. Faimosul ordin „Sink the Bismarck!“ (care a devenit si titlul unui film) a fost dat personal de premierul Winston Churchill. In 1989, nava fost localizata si fotografiata pe fundul Oceanului Atlantic, la o adancime de 4.900 de metri. Descoperirile facute cu aceasta ocazie au iscat o mare polemica, existand, azi, multi sustinatori ai tezei conform careia Bismarck a fost sabordata de propriul echipaj, capitanul fiind obligat sa ia aceasta decizie pentru ca nava, sever avariata, sa nu cada, impreuna cu toate secretele tehnologiei militare pe care le incorpora, in mainile Aliatilor. In 2003, James Cameron, regizorul care a filmat Titanic, a realizat, pentru canalul Discovery, un documentar exact pe aceasta tema, prezentand mai multe dovezi care atesta ca scufundarea lui Bismarck nu a fost, in fapt, opera Royal Navy.

SUBMARINUL CU SONAR

Spre deosebire de submarinele nemtesti de dinaintea lui, U-21 folosea sistemul SONAR, care ii permitea sa tinteasca navele inamice fara folosirea periscopului, evitand, astfel, deconspirarea.

Primul submarin din lume care nu trebuia sa se ridice la suprafata marii era chiar mai rapid atunci cand se afla in imersiune decat cand marsaluia printre valuri. Era actionat de o baterie electrica performanta, care ii lasa o autonomie de miscare de aproape 500 de kilometri, ceea ce insemna ca putea sa faca diferite manevre in submersie, cu viteza de 9 km/h, vreme de mai bine de doua zile. Nici macar pentru alimentarea cu curent nu era nevoie sa se ridice din adancuri, fiind suficienta realimentarea bateriei prin intermediul unui cablu special, operatie care dura numai cinci ore. Submarinul fara periscop folosea si un al doilea motor electric, extrem de silentios, conceput anume pentru a fi folosit in timpul bataliilor navale. Sistemul de reincarcare rapida a torpilelor, combinat cu precizia sistemului de ochire SONAR (acronim pentru Sound Navigation and Ranging) il transforma in cel mai feroce submarin de atac al momentului, iar instalatia de aer conditionat si frigiderul spatios pentru depozitarea alimentelor il faceau si unul dintre cele mai confortabile.

Pentru suprafata sa exterioara, s-a facut apel la o tehnologie cu adevarat revolutionara, similara celei folosite azi pentru avionul „invizibil“ Stealth, undele radar fiind efectiv absorbite de materialul care etanseiza submarinul. Forta de foc era considerabila: puteau fi lansate 18 torpile in 20 de minute. In magazia de armament a colosului incapeau 23 de torpile sau 17 torpile si 12 mine submarine. U-21 a avut si un frate mai mic, U-23, care avea un deplasament de 250 de tone si era operat de un echipaj format din 14 oameni. Acesta a fost proiectat pentru atacurile desfasurate in apele de coasta, mai putin adanci. Marea lui calitate era viteza de scufundare, submarinul putand executa o imersiune completa in numai 10 secunde. In plus, folosea torpile actionate electric, care nu lasau urme in apa. Daca submarinele U-21 si U-23 ar fi fost produse mult mai devreme si in cantitati suficiente, ele ar fi schimbat, cu siguranta, destinul Bataliei Atlanticului. Cu toate insistentele capilor marinei militare, intre 1943 si 1945 au fost produse doar 118 astfel de submersibile.