Prima pagină Stiinta

Top 10 leacuri dubioase

Mihaela Stanescu | 11.04.2009 | ● Vizualizări: 1644
Top 10 leacuri dubioase     medicina, leac, tratament, placebo, sarpe, calmant, bobina, magnet, electric, radioactiv, testicul, sange, lobotomie, creier, plumb, chelie + zoom
Galerie foto (11)

Istoria medicinei – si chiar Istoria, pur si simplu – e plina de informatii despre tot soiul de tratamente-minune experimentate de oameni de-a lungul timpului. Precizare: experimentate de unii oameni – dintre care multi au fost desemnati ulterior, cu termeni putin magulitori, ca escroci ori sarlatani – pe alti oameni, inclusi, de obicei, in categoria “victime”. In alte cazuri, daca nu era vorba despre o relatie sarlatan-victima, atunci era vorba despre ignoranta experimentatorilor si a pacientilor, deopotriva. Multa vreme, medicii au fost oameni cu o invatatura foarte amestecata. In urma cu cateva secole, un medic era si alchimist, si naturalist, si astrolog, iar unele dintre tratamentele prescrise sau administrate de acesti savanti reflecta intocmai nivelul de cunoastere stiintifica la vremea respectiva.

O notiune-cheie in istoria leacurilor minune este efectul placebo: te duci plin de speranta la un medic in care ai incredere, el iti da o pastila facuta, sa zicem, din zahar (si nimic altceva, dar tu nu stii asta, tu crezi ca iti da ceva care chiar actioneaza asupra problemelor tale) si… miracol! Functioneaza! Durerile iti dispar, povestesti, fericit, tuturor, ce bine te-a tratat doctorul Cutare, alti si alti pacienti se duc la el, plini de incredere si… miracolul placebo loveste din nou! Efectul placebo, bazat pe (auto) sugestie, este mult cercetat in zilele noastre, deoarece el se poate dovedi de folos in unele cazuri si, in plus, arata ce legatura indisolubila exista intre psihic si trup.

Mare parte din leacurile dubioase incercate de oameni de-a lungul vremii s-au bazat pe efectul placebo. Altele s-au bazat pe credulitatea, pe disperarea oamenilor sau pe atat de omenescul sentiment al curiozitatii. Unele au devenit adevarate fenomene de masa, obsesii, chiar mode - fiindca exista mode si in medicina, oricat ar parea de ciudat. Iar efectele au variat de la un tratament la altul, dar si de la un pacient la altul. Unii s-au facut bine, altii au murit. Fiecare cu norocul lui.

Dintre miile de leacuri incercate de-a lungul vremii si care s-au dovedit, in cel bun caz, ineficiente si inofensive, iar in cele mai rele cazuri, nocive pana la mortale, iata 10 care au facut epoca la vremea lor.



10. Ulei de sarpe

In 1905, in SUA erau deja inregistrate zeci de mii de brevete in domeniul medicinei. Multe dintre aceste tratamente nu faceau nici bine, nici rau si se vindeau pe bani buni, gratie ingeniosilor lor inventatori si promotori.

Unul dintre acestia, un anume Clark Stanley, care s-au autodistins cu titlul de Regele Crotal (crotalii - sau serpii cu clopotei - fiind specii americane de serpi, foarte veninoase, de care oamenii se temeau, asa ca porecla sarlatanului facea asupra lor o impresie puternica) s-a apucat sa vanda un "ulei de sarpe", despre care sustinea ca vindeca durerile de dinti, nevralgiile, entorsele… dar ce nu vindeca? Daca stateai sa-l asculti pe Clark, pricepeai ca uleiul lui de sarpe era bun la aproape orice.

Clark povestea oricui voia sa-l asculte ca miraculosul leac era preparat dupa reteta secreta a unui vraci indian. Oricum, omul se pricepea sa-si vanda marfa: pune la cale adevarate reprezentatii, in cursul carora ucidea ctiva serpi cu clopotei si vindea sute de sticlute cu ulei de sarpe, la pretul de 50 centi bucata.

In 1917, autoritatile s-au gandit sa testeze - totusi - uleiul miraculos. Ce au aflat? Ca amestecul era alcatuit din ulei mineral (aproape 99%) si seu de vita (1%), la care erau adaugate un pic de terebentina si piper rosu, ca sa-i dea un miros " de doctorie".

Afacerea a cazut balta, insa expresia snake oil (ulei de sarpe) persista si azi in limba engleza, desemnand orice leac dubios despre care se pretinde ca ar face minuni; iar intr-un sens mai larg, o declaratie sau explicatie sau orice fel de vorbarie menita sa insele oamenii.


9. Calmant pentru copii

In SUA, preocuparile privind siguranta administrarii unui medicament au inceput sa fie luate in seama de autoritati incepand abia din anul 1962; pana atunci, acestea se concentrasera doar asupra eficientei de moment a tratamentului.

In secolul al XIX-lea, cand aceste sanatoase reglementari nu existau, piata medicamentelor era inundata de alifii, tincturi si siropuri care erau fie inficiente, dar inofensive (cazul fericit), fie de-a dreptul periculoase. In ultima categoria intra o gama larga de preparate destinate sa calmeze bebelusii iritati, care plangeau mult si dormeau putin. Multe aveau nume dragute, care cuprindeau expresii ca "prietenul copiilor" sau altele asemenea. Va imaginati cat de tentante erau aceste preparate pentru bietii parinti extenuati de noptile nedormite, ajunsi la marginea disperarii din pricina plansului de ore in sir al pruncilor.

Si, dupa ce il cumparau si il administrau… surpriza! (placuta, in prima faza). Bebelusii dormeau, intr-adevar, mult mai mult si erau considerabil mai linistiti. Nici nu era de mirare, de vreme ce asemenea leacuri contineau substante care, fara indoiala, au acest efect, dar care n-ar trebui, in nici un caz, administrate copiilor. De pilda, unul dintre aceste leacuri, Kopp's Baby Friend, continea 8,5% alcool si putin… opiu!

Tragic de multi copilasi au murit in urma unor astfel de tratamente, deoarece, odata cu cresterea cantitatilor administrate (modul de administrare recomanda cresterea dozelor pe masura ce copilul crestea) se ajungea la intoxicatia cu opiu, micutii murind, pur si simplu, de supradoza de drog! Altii au devenit dependenti si numai Dumnezeu stie ce viata or fi avut acesti copii, transformati in toxicomani inca de la varsta de cativa anisori.

Asociatia Medicala Americana a intervenit, publicand informatii despre pericolul utilizarii acestor preparate si popularitatea calmantelor pentru copii a inceput sa scada in jurul anului 1900.


8. Bobine electromagnetice

Inainte ca FDA (Food and Drug Adnministration, organismul de control care taie si spanzura cand e vorba de testarea si acordarea avizului pentru utilizarea unor alimente sau medicamente, in SUA) sa fi capatat controlul asupra tuturor serviciilor medicale (asta s-a intamplat in 1932), afacerile cu tratamente medicale erau la indemana oricarui spirit intreprinzator.

De la sfarsitul secolului al XIX-lea si pana in jurul anului 1940, au fost la mare moda asa-numitele bobine electromangnetice, laudate drept capabile sa vindece - ia ghiciti ce! Exact, orice! Sau aproape. Oricum, daca te luai dupa reclame, faimoasele bobine electromagnetice nu numai ca iti imbunatateau starea de sanatate, dar te si faceau sa arati mai tanar si mai atragator (recunoasteti deja unele dintre cele mai vechi si mai eficiente trucuri de reclama?)

Existau mai multe tipuri, vandute sub diverse nume, dar toate se bazau - chipurile - pe acelasi principiu: fierul din organism contribuie la transportul oxigenului in tesuturi (asta e adevarat), iar electricitatea ar activa fierul, supraincarcandu-l cu energie, astfel incat celulele ar fi aprovizionate mai bine cu oxigen (asta e indoielnic). Important era ca tratamentul era de-a dreptul extraordinar, miraculos, nemaipomenit si alte asemenea epitete coplesitoare.

Mod de intrebuintare: cumparai bobina, o duceai acasa, te asezai comod in fotoliu, iti puneai spirala aceea de sarma izolata in jurul taliei, cuplai aparatul la o sursa de curent electric si asteptai linistit sa te simti mai bine si sa intineresti.

Bobinele electromangnetice au beneficiat mult de pe urma efectului placebo, numerosi oameni declarand ca simt efectele benefice ale curentului electric care circula in jurul lor. Desi curentul electric e folosit si azi, cu rezultate bune, in tratamentul unor afectiuni ale muschilor, tendoanelor si articulatiilor, suntem departe de fenomenul bobinelor despre care se pretindea ca vindeca orice, inclusiv cancerul. Oricum, bine ca erau inofensive, ceea ce nu se poate spune despre alte leacuri ineficiente, dupa cum veti vedea.


7. Apa radioactiva

Curele in statiuni balneoclimaterice se bucura, de multa vreme, de o mare popularitate. Asa erau si la inceputul secolului XX, cand curele de ape termale erau cat se poate de apreciate si contribuiau la metinerea si imbunatatirea sanatatii.

In 1903, s-a descoperit ca apa multor izvoare termale era radioactiva, ceea ce a a dus imediat la concluzia (gresita, din pacate) ca radioactivitatea face bine organismului si pe acesta presupusa putere vindecatoare a radiatiilor s-a cladit o intrega industrie.

Chiar medici si publicatii medicale serioase anuntau ca radioactivitatea face minuni: vindeca bolile mintale si incetineste imbatranirea, lecuieste malaria si diarea… In urma acestor informatii, lumea a devenit mai interesata ca oricand de cura cu apa radioactiva, sub forma de bai sau sau chiar bauta. Cativa intreprinzatori au inventat vandut si dispozitive portabile, cu ajutorul carora putea fi incarcata radioactiv si apa de acasa, fara sa te mai duci la bai. Se gaseau chiar si produse cosmetice ce contineau substante radioactive.

Nebunia s-a potolit atunci cand mai multi binecunoscuti promotori ai acestui tratament au inceput sa se imbolnaveasc si sa moara pe capete, rapusi de "leacul" care ar fi urmat sa le intretina sanatatea.


6. Anti-chelie

In secolul al XIX-lea, barbatii erau la fel de alarmati ca si acum de pericolul de a-si pierde parul. Ca urmare, remediile-miracol pentru combaterea chelirii infloreau pe toate drumurile - pe cat de multe, pe atat de putin eficiente. Una dintre aceste minunatii, Hall's Vegetable Sicilian Hair Renewer, fusese, chipurile, preparata dupa o reteta destainuita proprietarului de un misterios sicilan (de unde numele). Probabil ca, dupa o vreme, a intrat in scena un al doilea sicilian, pentru ca ingredientele produsului s-au schimbat, ceea ce in viziunea inventatorului insemna o imbunatatire a formulei.

Dar schimbarea s-a dovedit periculoasa: unul dintre ingrediente era plumbul (despre carte fabricantul sustinea ca va da parului nou-crescut o culoare inchisa, frumoasa), dar care n-a facut decat sa duca la imbolnavirea grava a multor persoane. Plumbul, metal foarte toxic pentru organismul uman, era absorbit prin piele si se acumula in corp, datorita folosirii repetate a produsului anti-chelie, ducand, in cele din urma, la intoxicatie cronica.


5. Magnetismul animal

Termenul "magnetism animal" e legat de Franz Anton Mesmer, un ciudat personaj al secolului al XVIII-lea, care a profesat mai intai la Viena dar, cand ideile sale n-au mai avut succes acolo, s-a indreptat, in 1777, spre Paris.

Mesmer sustinea ca problemele de sanatate sunt determinate de blocaje care impiedica "fluidul vital" sa ajunga in fiecare ungher al organismului, iar magnetismul era o forta capabila sa corecteze aceste dezechilibre. Initial, Mesmer afirma ca prin utilizarea magnetilor putea indeparta aceste blocaje si restabili fluxul vital. Pana la urma, a ajuns sa sa spuna - poate chiar credea asta -, ca el personal, putea sa se lipseasca de magneti atunci cand efectua tratamentele cu pricina, deoarece era unul dintre putinii care posedau ceea ce el numea "magnetism animal" - niste capacitati biomagnetice, cum ar veni.

Mesmer a pus la punct un intreg arsenal de ritualuri de vindecare, garnisite cu incantatii, muzica, un iluminat special gandit si diverse obiecte de recuzita scenica. In aceasta ambianta stranie si ametitoare, el efectua "pase magnetice" deasupra corpului pacientului, dirijand, chipurile, fluidul vital si actionand ca un conductor pentru fortele Universului, astfel incat acestea sa-si gaseasca drumul prin corpul pacientului, pentru a-l vindeca. La un moment dat, pacientul ar fi trebuit sa aiba o asa-numita criza magnetica, echivalenta unei inrautatiri temporare, de scurta durata, a manifestarilor bolii - ca la exorcizare! - urmata de vindecare.

In cele din urma, regele Ludovic al XVI-lea a ordonat o ancheta stiintifica, condusa de savanti ai vremii, pentru a afla daca Mesmer descoperise intr-adevar existenta vreunui fluid vital inca necunoscut stiintei. Rezultatele anchetei - care a conchis ca era vorba doar despre imaginatie si autosugestie - nu i-au fost favorabile magnetizatorului, astfel incat acesta a parasit Parisul si a mai colindat cativa ani prin Europa, fara a mai fi luat, insa, in serios.


4. Peria electrica

Asta e fara indoiala, una dintre cele mai mari inselatorii ale tuturor vremurilor. Sa sustii ca o simpla perie poate vindeca o gramada de boli, mergand de la guturai la intoxicatii, asta numai un om cu mult tupeu sarlatanesc o putea face.

Ceea ce dr. George A. Scott a vandut drept perii electrice terapeutice nu erau nici macar electrice; erau doar usor magnetizate. El a scos pe piata si perii pentru corp (ca sa nu intrebe nimeni cum o perie de par poate vindeca probleme de sanatate care afecteaza organe aflate la mare distanta de cap) si chiar ondulatoare cu pretinse puteri terapeutice (ca oamenii - femeile, mai ales - sa creda ca pot rezolva doua treburi dintr-o data: sa-si onduleze parul si in acelasi timp, sa-si ingrijeasca sanatatea. Un truc de reclama vechi, dar cu eficacitate dovedita, de aceea e utilizat si azi.)

Doctorul ii sfatuia pe clientii sai sa nu-si imprumute peria personala nimanui altcuiva, caci in acest caz puterea terapeutica a dispozitivului s-ar diminua. Deci, cei nemultumiti de rezultatele tratamentului n-aveau decat sa-i ancheteze pe membrii propriilor familii.("Care dintre voi a folosit peria MEA?") In plus, "fiecare cu peria lui" insemna mai multe perii vandute.

Pacaleala a tinut vreo zece ani; lansata in 1880, folosirea asa-ziselor perii electrice ale dr. Scott a cazut in uitare in jurul anului 1890, nu inainte ca tipul sa fi tras pe sfoara mii de persoane.


3. Implantul de testicul

In 1917, un fermier american din Kansas, care suferea de impotenta, se uita cu invidie la tapii sai, care pareau sa nu aiba nici o problema din aceste punct de vedere. Marturisindu-i aceste suferinte intime medicului sau, acesta i-a raspuns - glumind, asa, ca intre barbati - ca nu i-ar strica niste "dotari" de tap. Iar bietul om, disperat, i-a propus doctorului, nici mai mult nici mai putin, decat sa-i transplanteze un testicul de la un tap, ca sa… stiti, sa poata si el sa… intelegeti dumneavoastra.

Doctorul, John R. Brinkley pe nume, a fost de acord. Si asta, pentru ca el era - desi fermierul n-avea cum sa stie asta - un tip foarte dubios. Petrecuse trei ani la un colegiu medical, dar nu-l absolvise, iar ulterior isi cumparase diploma de medic prin posta, contra sumei de 500 de dolari, de la o universitate cu profil medical. Incredibil, dar adevarat: capatase astfel dreptul de a practica medicina in cateva state americane.

Si doctorul Brinkley a facut-o (operatia). A implantat o portiune dintr-un testicul de tap intr-unul dintre testiculele fermierului. Aici vedem imensa putere a efectului placebo in actiune: pacientul s-a vindecat! Era, cu siguranta, vorba despre o impotenta psihogena, avand, adica, o cauza psihica, nu organica; un blocaj psihic care, inconstient, il impiedica pe omul respectiv sa… adica… intelegeti dumneavoastra.

Un client satisfacut e cea mai buna reclama, drept care vestea s-a raspandit in tot statul Kansas si apoi dincolo de granitele sale si mii de barbati au inceput sa-i solicite doctorului Brinkley interventii chirugicale asemanatoare.

Desi Asociatia Medicala Americana a criticat dur indeletnicireile lui Brinkley, faima acestuia a sporit. Unul dinte clientii sai multumiti a fost Harry Chandler, proprietarul ziarului de mare tiraj The Los Angeles Times, care si-a rasplatit medicul cu o gramada de publicitate gratuita. Ulterior, dr. Brinkley a devenit proprietarul unei statii de radio si a inceput sa vorbeasca ascultatorilor despre procedeul pus la punct de el si despre tot soiul de alte treburi medicale, intr-o emisiune gen "Sfatul medicului", in care prescria tot chestii dubioase, in cardasie cu niste farmacisti locali.

Intre timp, operatiei de implant de testicul caprin ajunsese sa i se faca reclama ca fiind asa de nemaipomenita, incat vindeca nu numai impotenta, ci si hipertensiunea arteriala, bolile psihice si… de fapt, toate bolile. Peste 16.000 de asemenea operatii au fost realizate de Brinkley in cursul multor ani de cariera, pana cand, la presiunile Asociatiei Medicale Americane, individului i-a fost revocata licenta, sub acuzatia de imoralitate si conduita neprofesionala.

Care poate fi explicatia unui astfel de succes? Credulitatea oamenilor, efectul placebo, lipsa de scrupule a doctorului, indrazneala sa nerusinata si o istetime demna de o cauza mai buna… toate s-au combinat spre a-i asigura reusita. De pilda, dr. Brinkley afirma ca, desi operatia era necesara tuturor barbatilor, ea era destinata in primul rand celor inteligenti si era mai putin recomandabila celor prosti. In asemenea conditii, credeti ca un barbat, caruia operatia nu i-ar fi redat vigoarea sperata, ar fi admis ca interventia nu a reusit? In plus, operatia ajunsese sa coste 750 de dolari, suma considerabila la vremea aceea. Ce barbat cu pretentii de inteligenta si bogat pe deasupra, deci cu mari pretentii de respectabilitate, s-ar fi luat in bete cu Brinkely, in mod public, acuzandu-l ca nu i-a rezolvat problema si l-a lasat continuare impotent? Trebuie sa-i recunoastem doctorului Brinkley acesta insusire, comuna, de altfel, tuturor sarlatanilor de succes: era un bun cunoscator al firii omenesti.


2. Luarea de sange

Oricat de putin recomandat ar fi azi, acest tratament - luarea de sange sau "lasarea de sange" - a avut o cariera spectaculoasa. Timp de peste 2000 de ani, a fost poate cea mai frecventa metoda de tratament, aplicata pentru cele mai variate boli. In Antichitate - la mesopotamieni, egipteni si greci, azteci si mayasi - apoi de-a lungul intregului Ev Mediu si pana in secolul XX, cum te plangeai de ceva, cum venea un medic si, inspaimantator de multe cazuri, prescria o lasare de sange.

In urma cu cateva sute de ani, de operatiunea propriu-zisa nici nu se ocupau medicii, ci chirurgii - pe atunci o breasla cu totul separata de cea a medicilor, si dispretuita de acestia - sau barbierii-chirurgi.
Iar sangele nu se lua asa oricum si oricand. In Evul Mediu, de pilda, cand medicii erau adesea si astrologi, si alchimisti, si ce-or mai fi fost, trebuiau cercetate harti astrologice si facute niste calcule complicate, pentru a determina in ce zi si la ce ora era bine sa-i fie luat sange bolnavului.

Pielea si vasele de sange erau perforate cu ajutorul a diferite instrumente metalice sau se foloseau lipitorile. Unii practicieni ai timpului recomandau si cate 50 de lipitori dintr-odata.

Luarea de sange nu era folosita doar curativ, ci si profilactic, fiind considerata foarte binefacatoare pentru sanatate; asa ca, aveai sau n-aveai nevoie, ti se lua sange o data pe luna, asa, pentru orice eventualitate.

Dar aducea acest tratament vreo usurare pacientului? Dupa parerea medicilor, nu, cu exceptia unor rare cazuri: de pilda, un puseu de hipertensiune, cand extragerea unei cantitati de sange din corp ar fi putut reduce, intr-adevar, tensiunea arteriala, datorita micsorarii volumului sangvin; sau in unele cazuri de agitatie psihomotorie - care survenea ca simptom al unor afectiuni necunoscute pe atunci -, cand luarea de sange slabea puterile fizice ale pacientului si avea, in general, un efect sedativ si relaxant.

In cele mai multe cazuri, insa, facea mai mult rau decat bine, punand la incercare un organism deja slabit de boala si antrenanad, nu de putine ori, infectii (vorbim despre vremuri in care microbii si sterilizarea erau notiuni necunoscute) care complicau problema si, nu rareori, duceau la moartea bolnavului.

In Europa de acum cateva secole, cunostintele de patologie erau vagi, intemeiate pe conceptiile medicinii antice grecesti; se stiau prea putine lucruri despre cauzele reale ale bolilor si, mai ales, domina conceptia ca orice tratament e mai bun decat nimic. Asa ca, atunci cand un medic efectiv nu stia cu ce afectiune are de-a face, prescria o lasare de sange, un vomitiv, un purgativ - in ideea de a reechilibra "umorile" corpului (conform conceptiei medicale mentionate) si, mai ales, in ideea ca asa ceva oricum n-avea cum sa strice. Asa ca totul era, pana la urma, o chestie de noroc: daca aveai, bine; daca n-aveai… asta era.

Pana la inceputul secolului XX, luarea de sange inca era recomandata de unii medici. Pe masura ce se descopereau tot mai numeroase medicamente pentru tratamentul diverselor afectiuni, metoda a fost abandonata, fiind utilizata azi numai in cazuri foarte rare si pe baze strict stiintifice, ca tratament pentru unele maladii rare ca hemocromatoza (o afectiune congenitala caracterizata prin acumulrea fierului in sange in cantitati foarte mari, pana la niveluri toxice) si policitemia (excesul de globule rosii in sange).


1. Lobotomie

Termenul defineste intreruperea conexiunilor unei portiuni din creier cu restul tesutului cerebral, iar cercetari in acest sens au fost intreprinse inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Campionul lobotomiilor a fost un medic psihiatru si neurolog american, dr. Walter Freeman, care, in anii 1930, a pus la punct un procedeu cu durata de numai 10 minute, pentru a separa lobul frontal de restul creierului. Spre deosebire de procedeele incercate pana atunci, care necesitau perforarea craniului pacientului, operatia Freeman-Watts de lobotomie prefrontala era realizata cu ajutorul unui instrument de metal introdus prin orbita, pe langa globul ocular.

Dr. Walter Freeman si-a laudat, bineinteles, metoda, afirmand ca operatia de lobotomie prefrontala vindeca nu doar bolile psihice, ci si durerile de cap si problemele de comportament ale copiilor. A calatorit prin tara, facand lobotomii in dreapta si in stanga, ajungand uneori sa opereze si 25 de persoane intr-o zi.

Rezultatele, insa, erau complet imprevizibile. Unii dintre pacienti afirmau ca "se simt vindecati"; altii cadeau intr-o stare de prostratie, se intorceau la varsta copilariei din punct de vedere comportamental sau manifestau simptome de suferinta neurologica atat de puternice, incat aveau nevoie de ingrijiri permanente tot restul vietii.

Metoda a ajus la apogeul faimei in anii 1950, dupa care popularitatea i-a scazut rapid, datorita criticilor din partea comunitatii medicale si pshiatrice, acuzatiilor ca ar fi utilizata pentru controlul indivizilor, dar si aparitiei unor medicamente psihoactive, capabile sa atenueze simptomele bolilor pe care dr. Freeman pretindea ca le vindeca prin metoda sa.

Totusi, zeci de mii de persoane au fost operate de-a lungul catorva decenii, de catre neurochirurgi adepti ai lui Freeman. Pana in anii 1980, inca au mai existat cazuri de "tratare" a unor pacienti prin aceasta interventie si abia recent s-a renuntat la ea.

CITESTE SI: