Prima pagină Stiinta

Top 10 leacuri dubioase

Mihaela Stanescu | 11.04.2009 | ● Vizualizări: 1750
Top 10 leacuri dubioase     medicina, leac, tratament, placebo, sarpe, calmant, bobina, magnet, electric, radioactiv, testicul, sange, lobotomie, creier, plumb, chelie + zoom
Galerie foto (11)

Istoria medicinei – si chiar Istoria, pur si simplu – e plina de informatii despre tot soiul de tratamente-minune experimentate de oameni de-a lungul timpului. Precizare: experimentate de unii oameni – dintre care multi au fost desemnati ulterior, cu termeni putin magulitori, ca escroci ori sarlatani – pe alti oameni, inclusi, de obicei, in categoria “victime”. In alte cazuri, daca nu era vorba despre o relatie sarlatan-victima, atunci era vorba despre ignoranta experimentatorilor si a pacientilor, deopotriva. Multa vreme, medicii au fost oameni cu o invatatura foarte amestecata. In urma cu cateva secole, un medic era si alchimist, si naturalist, si astrolog, iar unele dintre tratamentele prescrise sau administrate de acesti savanti reflecta intocmai nivelul de cunoastere stiintifica la vremea respectiva.

O notiune-cheie in istoria leacurilor minune este efectulplacebo: te duci plin de speranta la un medic in care ai incredere,el iti da o pastila facuta, sa zicem, din zahar (si nimic altceva,dar tu nu stii asta, tu crezi ca iti da ceva care chiar actioneazaasupra problemelor tale) si… miracol! Functioneaza! Durerile itidispar, povestesti, fericit, tuturor, ce bine te-a tratat doctorulCutare, alti si alti pacienti se duc la el, plini de incredere si…miracolul placebo loveste din nou! Efectul placebo, bazat pe (auto)sugestie, este mult cercetat in zilele noastre, deoarece el sepoate dovedi de folos in unele cazuri si, in plus, arata celegatura indisolubila exista intre psihic si trup.

Mare parte din leacurile dubioase incercate de oameni de-alungul vremii s-au bazat pe efectul placebo. Altele s-au bazat pecredulitatea, pe disperarea oamenilor sau pe atat de omenesculsentiment al curiozitatii. Unele au devenit adevarate fenomene demasa, obsesii, chiar mode - fiindca exista mode si in medicina,oricat ar parea de ciudat. Iar efectele au variat de la untratament la altul, dar si de la un pacient la altul. Unii s-aufacut bine, altii au murit. Fiecare cu norocul lui.

Dintre miile de leacuri incercate de-a lungul vremii si care s-audovedit, in cel bun caz, ineficiente si inofensive, iar in cele mairele cazuri, nocive pana la mortale, iata 10 care au facut epoca lavremea lor.



10. Ulei desarpe

In 1905, in SUA erau deja inregistrate zeci de mii de brevete indomeniul medicinei. Multe dintre aceste tratamente nu faceau nicibine, nici rau si se vindeau pe bani buni, gratie ingeniosilor lorinventatori si promotori.

Unul dintre acestia, un anume Clark Stanley, care s-auautodistins cu titlul de Regele Crotal (crotalii - sau serpii cuclopotei - fiind specii americane de serpi, foarte veninoase, decare oamenii se temeau, asa ca porecla sarlatanului facea asupralor o impresie puternica) s-a apucat sa vanda un "ulei desarpe", despre care sustinea ca vindeca durerile de dinti,nevralgiile, entorsele… dar ce nu vindeca? Daca stateaisa-l asculti pe Clark, pricepeai ca uleiul lui de sarpe era bun laaproape orice.

Clark povestea oricui voia sa-l asculte ca miraculosul leac erapreparat dupa reteta secreta a unui vraci indian. Oricum, omul sepricepea sa-si vanda marfa: pune la cale adevarate reprezentatii,in cursul carora ucidea ctiva serpi cu clopotei si vindea sute desticlute cu ulei de sarpe, la pretul de 50 centi bucata.

In 1917, autoritatile s-au gandit sa testeze - totusi - uleiulmiraculos. Ce au aflat? Ca amestecul era alcatuit din uleimineral (aproape 99%) si seu de vita (1%), la care erau adaugate unpic de terebentina si piper rosu, ca sa-i dea un miros "de doctorie".

Afacerea a cazut balta, insa expresia snake oil (ulei de sarpe)persista si azi in limba engleza, desemnand orice leac dubiosdespre care se pretinde ca ar face minuni; iar intr-un sens mailarg, o declaratie sau explicatie sau orice fel de vorbarie menitasa insele oamenii.


9. Calmant pentrucopii

In SUA, preocuparile privind siguranta administrarii unuimedicament au inceput sa fie luate in seama de autoritati incepandabia din anul 1962; pana atunci, acestea se concentrasera doarasupra eficientei de moment a tratamentului.

In secolul al XIX-lea, cand aceste sanatoase reglementari nuexistau, piata medicamentelor era inundata de alifii,tincturi si siropuri care erau fie inficiente, dar inofensive(cazul fericit), fie de-a dreptul periculoase. In ultimacategoria intra o gama larga de preparate destinate sa calmezebebelusii iritati, care plangeau mult si dormeau putin. Multe aveaunume dragute, care cuprindeau expresii ca "prietenul copiilor" saualtele asemenea. Va imaginati cat de tentante erau aceste preparatepentru bietii parinti extenuati de noptile nedormite, ajunsi lamarginea disperarii din pricina plansului de ore in sir alpruncilor.

Si, dupa ce il cumparau si il administrau… surpriza! (placuta,in prima faza). Bebelusii dormeau, intr-adevar, mult mai mult sierau considerabil mai linistiti. Nici nu era de mirare, de vreme ceasemenea leacuri contineau substante care, fara indoiala, au acestefect, dar care n-ar trebui, in nici un caz, administrate copiilor.De pilda, unul dintre aceste leacuri, Kopp's Baby Friend,continea 8,5% alcool si putin… opiu!

Tragic de multi copilasi au murit in urma unor astfel detratamente, deoarece, odata cu cresterea cantitatilor administrate(modul de administrare recomanda cresterea dozelor pe masura cecopilul crestea) se ajungea la intoxicatia cuopiu, micutii murind, pur si simplu, de supradoza de drog!Altii au devenit dependenti si numai Dumnezeu stiece viata or fi avut acesti copii, transformati in toxicomani incade la varsta de cativa anisori.

Asociatia Medicala Americana a intervenit, publicand informatiidespre pericolul utilizarii acestor preparate si popularitateacalmantelor pentru copii a inceput sa scada in jurul anului1900.


8. Bobineelectromagnetice

Inainte ca FDA (Food and Drug Adnministration, organismul decontrol care taie si spanzura cand e vorba de testarea si acordareaavizului pentru utilizarea unor alimente sau medicamente, in SUA)sa fi capatat controlul asupra tuturor serviciilor medicale (astas-a intamplat in 1932), afacerile cu tratamente medicale erau laindemana oricarui spirit intreprinzator.

De la sfarsitul secolului al XIX-lea si pana in jurul anului1940, au fost la mare moda asa-numitele bobineelectromangnetice, laudate drept capabile sa vindece - iaghiciti ce! Exact, orice! Sau aproape. Oricum, daca te luai dupareclame, faimoasele bobine electromagnetice nu numai ca itiimbunatateau starea de sanatate, dar te si faceau sa arati maitanar si mai atragator (recunoasteti deja unele dintrecele mai vechi si mai eficiente trucuri de reclama?)

Existau mai multe tipuri, vandute sub diverse nume, dar toate sebazau - chipurile - pe acelasi principiu: fierul dinorganism contribuie la transportul oxigenului in tesuturi(asta e adevarat), iar electricitatea ar activa fierul,supraincarcandu-l cu energie, astfel incat celulele ar fiaprovizionate mai bine cu oxigen (asta e indoielnic).Important era ca tratamentul era de-a dreptul extraordinar,miraculos, nemaipomenit si alte asemenea epitete coplesitoare.

Mod de intrebuintare: cumparai bobina, o duceai acasa, te asezaicomod in fotoliu, iti puneai spirala aceea de sarma izolata injurul taliei, cuplai aparatul la o sursa de curent electric siasteptai linistit sa te simti mai bine si sa intineresti.

Bobinele electromangnetice au beneficiat mult de pe urmaefectului placebo, numerosi oameni declarand ca simtefectele benefice ale curentului electric care circula in jurullor. Desi curentul electric e folosit si azi, cu rezultate bune, intratamentul unor afectiuni ale muschilor, tendoanelor siarticulatiilor, suntem departe de fenomenul bobinelor despre carese pretindea ca vindeca orice, inclusiv cancerul. Oricum, bine caerau inofensive, ceea ce nu se poate spune despre alte leacuriineficiente, dupa cum veti vedea.


7. Aparadioactiva

Curele in statiuni balneoclimaterice se bucura, de multa vreme, deo mare popularitate. Asa erau si la inceputul secolului XX, candcurele de ape termale erau cat se poate de apreciate sicontribuiau la metinerea si imbunatatirea sanatatii.

In 1903, s-a descoperit ca apa multor izvoare termaleera radioactiva, ceea ce a a dus imediat la concluzia(gresita, din pacate) ca radioactivitatea face bine organismului sipe acesta presupusa putere vindecatoare a radiatiilor s-a cladit ointrega industrie.

Chiar medici si publicatii medicale serioase anuntau caradioactivitatea face minuni: vindeca bolile mintale si incetinesteimbatranirea, lecuieste malaria si diarea… In urma acestorinformatii, lumea a devenit mai interesata ca oricand de cura cuapa radioactiva, sub forma de bai sau sau chiar bauta. Cativaintreprinzatori au inventat vandut si dispozitiveportabile, cu ajutorul carora putea fi incarcata radioactiv si apade acasa, fara sa te mai duci la bai. Se gaseau chiar siproduse cosmetice ce contineau substante radioactive.

Nebunia s-a potolit atunci cand mai multi binecunoscutipromotori ai acestui tratament au inceput sa se imbolnaveasc si samoara pe capete, rapusi de "leacul" care ar fi urmat sa leintretina sanatatea.


6.Anti-chelie

In secolul al XIX-lea, barbatii erau la fel de alarmati ca siacum de pericolul de a-si pierde parul. Ca urmare,remediile-miracol pentru combaterea chelirii infloreau petoate drumurile - pe cat de multe, pe atat de putineficiente. Una dintre aceste minunatii, Hall's Vegetable SicilianHair Renewer, fusese, chipurile, preparata dupa o retetadestainuita proprietarului de un misterios sicilan (deunde numele). Probabil ca, dupa o vreme, a intrat in scena un aldoilea sicilian, pentru ca ingredientele produsului s-au schimbat,ceea ce in viziunea inventatorului insemna o imbunatatire aformulei.

Dar schimbarea s-a dovedit periculoasa: unuldintre ingrediente era plumbul (despre carte fabricantul sustineaca va da parului nou-crescut o culoare inchisa, frumoasa), dar caren-a facut decat sa duca la imbolnavirea grava a multor persoane.Plumbul, metal foarte toxic pentru organismul uman, eraabsorbit prin piele si se acumula in corp, datoritafolosirii repetate a produsului anti-chelie, ducand, in cele dinurma, la intoxicatie cronica.


5. Magnetismulanimal

Termenul "magnetism animal" e legat de Franz AntonMesmer, un ciudat personaj al secolului al XVIII-lea, carea profesat mai intai la Viena dar, cand ideile sale n-au mai avutsucces acolo, s-a indreptat, in 1777, spre Paris.

Mesmer sustinea ca problemele de sanatate sunt determinate deblocaje care impiedica "fluidul vital" sa ajunga in fiecareungher al organismului, iar magnetismul era o fortacapabila sa corecteze aceste dezechilibre. Initial, Mesmer afirmaca prin utilizarea magnetilor putea indeparta acesteblocaje si restabili fluxul vital. Pana la urma, a ajunssa sa spuna - poate chiar credea asta -, ca el personal, putea sase lipseasca de magneti atunci cand efectua tratamentele cupricina, deoarece era unul dintre putinii care posedau ceea ce elnumea "magnetism animal" - niste capacitatibiomagnetice, cum ar veni.

Mesmer a pus la punct un intreg arsenal de ritualuri devindecare, garnisite cu incantatii, muzica, un iluminat specialgandit si diverse obiecte de recuzita scenica. In aceasta ambiantastranie si ametitoare, el efectua "pase magnetice" deasupracorpului pacientului, dirijand, chipurile, fluidul vital siactionand ca un conductor pentru fortele Universului,astfel incat acestea sa-si gaseasca drumul prin corpul pacientului,pentru a-l vindeca. La un moment dat, pacientul ar fi trebuit saaiba o asa-numita criza magnetica, echivalenta unei inrautatiritemporare, de scurta durata, a manifestarilor bolii - ca laexorcizare! - urmata de vindecare.

In cele din urma, regele Ludovic al XVI-lea a ordonat o anchetastiintifica, condusa de savanti ai vremii, pentru a afla dacaMesmer descoperise intr-adevar existenta vreunui fluid vital incanecunoscut stiintei. Rezultatele anchetei - care a conchis caera vorba doar despre imaginatie si autosugestie -nu i-au fost favorabile magnetizatorului, astfel incat acesta aparasit Parisul si a mai colindat cativa ani prin Europa, fara amai fi luat, insa, in serios.


4. Periaelectrica

Asta e fara indoiala, una dintre cele mai mariinselatorii ale tuturor vremurilor. Sa sustii ca o simplaperie poate vindeca o gramada de boli, mergand de la guturai laintoxicatii, asta numai un om cu mult tupeu sarlatanesc o puteaface.

Ceea ce dr. George A. Scott a vandut drept perii electriceterapeutice nu erau nici macar electrice; erau doar usormagnetizate. El a scos pe piata si perii pentru corp (casa nu intrebe nimeni cum o perie de par poate vindeca probleme desanatate care afecteaza organe aflate la mare distanta de cap) sichiar ondulatoare cu pretinse puteri terapeutice (ca oamenii -femeile, mai ales - sa creda ca pot rezolva doua treburi dintr-odata: sa-si onduleze parul si in acelasi timp, sa-si ingrijeascasanatatea. Un truc de reclama vechi, dar cu eficacitate dovedita,de aceea e utilizat si azi.)

Doctorul ii sfatuia pe clientii sai sa nu-si imprumute periapersonala nimanui altcuiva, caci in acest caz puterea terapeutica adispozitivului s-ar diminua. Deci, cei nemultumiti de rezultateletratamentului n-aveau decat sa-i ancheteze pe membrii propriilorfamilii.("Care dintre voi a folosit peria MEA?") In plus,"fiecare cu peria lui" insemna mai multe periivandute.

Pacaleala a tinut vreo zece ani; lansata in 1880, folosireaasa-ziselor perii electrice ale dr. Scott a cazut in uitare injurul anului 1890, nu inainte ca tipul sa fi tras pe sfoara mii depersoane.


3. Implantul detesticul

In 1917, un fermier american din Kansas, care suferea deimpotenta, se uita cu invidie la tapii sai, care pareau sa nu aibanici o problema din aceste punct de vedere. Marturisindu-i acestesuferinte intime medicului sau, acesta i-a raspuns - glumind, asa,ca intre barbati - ca nu i-ar strica niste "dotari" de tap. Iarbietul om, disperat, i-a propus doctorului, nici mai mult nici maiputin, decat sa-i transplanteze un testicul de la untap, ca sa… stiti, sa poata si el sa… intelegetidumneavoastra.

Doctorul, John R. Brinkley pe nume, a fost de acord. Si asta,pentru ca el era - desi fermierul n-avea cum sa stie asta - un tipfoarte dubios. Petrecuse trei ani la un colegiu medical, dar nu-labsolvise, iar ulterior isi cumparase diploma de medic prinposta, contra sumei de 500 de dolari, de la o universitatecu profil medical. Incredibil, dar adevarat: capatase astfeldreptul de a practica medicina in cateva state americane.

Si doctorul Brinkley a facut-o (operatia). A implantat oportiune dintr-un testicul de tap intr-unul dintre testiculelefermierului. Aici vedem imensa putere a efectului placeboin actiune: pacientul s-a vindecat! Era, cusiguranta, vorba despre o impotenta psihogena, avand, adica, ocauza psihica, nu organica; un blocaj psihic care, inconstient, ilimpiedica pe omul respectiv sa… adica… intelegetidumneavoastra.

Un client satisfacut e cea mai buna reclama, drept care vesteas-a raspandit in tot statul Kansas si apoi dincolo de granitelesale si mii de barbati au inceput sa-i solicite doctorului Brinkleyinterventii chirugicale asemanatoare.

Desi Asociatia Medicala Americana a criticat durindeletnicireile lui Brinkley, faima acestuia a sporit. Unul dinteclientii sai multumiti a fost Harry Chandler, proprietarul ziaruluide mare tiraj The Los Angeles Times, care si-a rasplatitmedicul cu o gramada de publicitate gratuita. Ulterior, dr.Brinkley a devenit proprietarul unei statii de radio si a inceputsa vorbeasca ascultatorilor despre procedeul pus la punct de el sidespre tot soiul de alte treburi medicale, intr-o emisiune gen"Sfatul medicului", in care prescria tot chestii dubioase,in cardasie cu niste farmacisti locali.

Intre timp, operatiei de implant de testicul caprin ajunsese sai se faca reclama ca fiind asa de nemaipomenita, incat vindeca nunumai impotenta, ci si hipertensiunea arteriala, bolile psihice si…de fapt, toate bolile. Peste 16.000 de asemenea operatii aufost realizate de Brinkley in cursul multor ani decariera, pana cand, la presiunile Asociatiei MedicaleAmericane, individului i-a fost revocata licenta, sub acuzatia deimoralitate si conduita neprofesionala.

Care poate fi explicatia unui astfel de succes?Credulitatea oamenilor, efectul placebo, lipsa de scrupulea doctorului, indrazneala sa nerusinata si o istetime demna de ocauza mai buna… toate s-au combinat spre a-i asigurareusita. De pilda, dr. Brinkley afirma ca, desi operatia eranecesara tuturor barbatilor, ea era destinata in primul rand celorinteligenti si era mai putin recomandabila celor prosti. Inasemenea conditii, credeti ca un barbat, caruia operatia nu i-ar firedat vigoarea sperata, ar fi admis ca interventia nu a reusit? Inplus, operatia ajunsese sa coste 750 de dolari, suma considerabilala vremea aceea. Ce barbat cu pretentii de inteligenta si bogat pedeasupra, deci cu mari pretentii de respectabilitate, s-ar fi luatin bete cu Brinkely, in mod public, acuzandu-l ca nu i-a rezolvatproblema si l-a lasat continuare impotent? Trebuie sa-i recunoastemdoctorului Brinkley acesta insusire, comuna, de altfel, tuturorsarlatanilor de succes: era un bun cunoscator al firiiomenesti.


2. Luarea desange

Oricat de putin recomandat ar fi azi, acest tratament - luareade sange sau "lasarea de sange" - a avut o cariera spectaculoasa.Timp de peste 2000 de ani, a fost poate cea mai frecventametoda de tratament, aplicata pentru cele mai variateboli. In Antichitate - la mesopotamieni, egipteni si greci, aztecisi mayasi - apoi de-a lungul intregului Ev Mediu si pana in secolulXX, cum te plangeai de ceva, cum venea un medic si, inspaimantatorde multe cazuri, prescria o lasare de sange.

In urma cu cateva sute de ani, de operatiunea propriu-zisa nicinu se ocupau medicii, ci chirurgii - pe atunci o breasla cu totulseparata de cea a medicilor, si dispretuita de acestia - saubarbierii-chirurgi.
Iar sangele nu se lua asa oricum si oricand. In Evul Mediu, depilda, cand medicii erau adesea si astrologi, si alchimisti, sice-or mai fi fost, trebuiau cercetate harti astrologice sifacute niste calcule complicate, pentru a determina in cezi si la ce ora era bine sa-i fie luat sange bolnavului.

Pielea si vasele de sange erau perforate cu ajutorul adiferite instrumente metalice sau se foloseau lipitorile.Unii practicieni ai timpului recomandau si cate 50 de lipitoridintr-odata.

Luarea de sange nu era folosita doar curativ, ci si profilactic,fiind considerata foarte binefacatoare pentru sanatate; asa ca,aveai sau n-aveai nevoie, ti se lua sange o data pe luna, asa,pentru orice eventualitate.

Dar aducea acest tratament vreo usurare pacientului? Dupaparerea medicilor, nu, cu exceptia unor rare cazuri: de pilda,un puseu de hipertensiune, cand extragerea uneicantitati de sange din corp ar fi putut reduce, intr-adevar,tensiunea arteriala, datorita micsorarii volumului sangvin; sau inunele cazuri de agitatie psihomotorie - caresurvenea ca simptom al unor afectiuni necunoscute pe atunci -, candluarea de sange slabea puterile fizice ale pacientului si avea, ingeneral, un efect sedativ si relaxant.

In cele mai multe cazuri, insa, facea mai mult rau decat bine,punand la incercare un organism deja slabit de boala si antrenanad,nu de putine ori, infectii (vorbim despre vremuri in caremicrobii si sterilizarea erau notiuni necunoscute)care complicau problema si, nu rareori, duceau la moarteabolnavului.

In Europa de acum cateva secole, cunostintele de patologie erauvagi, intemeiate pe conceptiile medicinii antice grecesti; se stiauprea putine lucruri despre cauzele reale ale bolilor si, mai ales,domina conceptia ca orice tratament e mai bun decat nimic. Asa ca,atunci cand un medic efectiv nu stia cu ce afectiune are de-a face,prescria o lasare de sange, un vomitiv, un purgativ - in ideea de areechilibra "umorile" corpului (conform conceptiei medicalementionate) si, mai ales, in ideea ca asa ceva oricum n-avea cum sastrice. Asa ca totul era, pana la urma, o chestie de noroc: dacaaveai, bine; daca n-aveai… asta era.

Pana la inceputul secolului XX, luarea de sange inca erarecomandata de unii medici. Pe masura ce se descopereautot mai numeroase medicamente pentru tratamentul diverselorafectiuni, metoda a fost abandonata, fiind utilizata azi numai incazuri foarte rare si pe baze strict stiintifice, ca tratamentpentru unele maladii rare ca hemocromatoza (oafectiune congenitala caracterizata prin acumulrea fierului insange in cantitati foarte mari, pana la niveluri toxice) sipolicitemia (excesul de globule rosii insange).


1.Lobotomie

Termenul defineste intreruperea conexiunilor uneiportiuni din creier cu restul tesutului cerebral, iarcercetari in acest sens au fost intreprinse inca de la sfarsitulsecolului al XIX-lea.

Campionul lobotomiilor a fost un medic psihiatru si neurologamerican, dr. Walter Freeman, care, in anii 1930, a pus la punctun procedeu cu durata de numai 10 minute, pentru asepara lobul frontal de restul creierului. Spre deosebire deprocedeele incercate pana atunci, care necesitau perforareacraniului pacientului, operatia Freeman-Watts de lobotomieprefrontala era realizata cu ajutorul unui instrument de metalintrodus prin orbita, pe langa globul ocular.

Dr. Walter Freeman si-a laudat, bineinteles, metoda, afirmand caoperatia de lobotomie prefrontala vindeca nu doar bolilepsihice, ci si durerile de cap si problemele de comportament alecopiilor. A calatorit prin tara, facand lobotomii indreapta si in stanga, ajungand uneori sa opereze si 25 de persoaneintr-o zi.

Rezultatele, insa, erau complet imprevizibile.Unii dintre pacienti afirmau ca "se simt vindecati"; altii cadeauintr-o stare de prostratie, se intorceau la varsta copilariei dinpunct de vedere comportamental sau manifestau simptome de suferintaneurologica atat de puternice, incat aveau nevoie de ingrijiripermanente tot restul vietii.

Metoda a ajus la apogeul faimei in anii 1950, dupa carepopularitatea i-a scazut rapid, datorita criticilor dinpartea comunitatii medicale si pshiatrice, acuzatiilor ca ar fiutilizata pentru controlul indivizilor, dar si aparitiei unormedicamente psihoactive, capabile sa atenueze simptomelebolilor pe care dr. Freeman pretindea ca le vindeca prin metodasa.

Totusi, zeci de mii de persoane au fost operate de-a lungulcatorva decenii, de catre neurochirurgi adepti ai lui Freeman. Panain anii 1980, inca au mai existat cazuri de "tratare" a unorpacienti prin aceasta interventie si abia recent s-a renuntat laea.

CITESTE SI: