Falsul troleibuz bucureştean din 1906

Jubileu de 40 de ani…? (Jubileul, se ştie, marchează mai ales o sărbătorire a cincizeci de ani…) Da! Şi bine că a fost celebrat, pentru că dacă s-ar mai fi aşteptat încă zece ani, până în 1916, probabil că nu ar mai fi fost sărbătorit. (De atunci, prin extindere de sens, jubileu înseamnă în română „sărbătorire a unui număr rotund de ani”.)

• Cum a măsurat Eratostene circumferința Pământului cu un băț în anul 240 î.Hr.?
• Cum a instituit Ceauşescu „starea de necesitate” ca urmare a „acţiunilor irendentise”

Tot ce avea mai bun ţara s-a întrunit atunci în Capitală, din iunie până în noiembrie, spre a fi arătat „ţăranilor” şi străinilor (tot români şi ei, dar aflaţi în afara graniţelor României Mici, precum era cazul transilvănenilor ori al basarabenilor). În acest scop, Câmpul Filaretului (o întinsă mocirlă), locul viitoarei expoziţii, a fost asanat în mai puţin de un an, devenind Parcul Carol I, iar oraşul s-a (pre)gătit pentru a-i primi pe oaspeţi.

În „Istoria Bucureştilor”, apărută în 1966, C. C. Giurescu afirmă că: „Pe timpul expoziţiei din 1906 a funcţionat şi un tramcar electric, făcând cursa Piaţa Teatrului – Piaţa Expoziţiei; taxa era destul de mare: o «băncuţă», adică 50 de bani sau jumătate dintr-un leu aur” (p. 331-332). [Piaţa Teatrului nu mai există astăzi, fiind o simplă intersecţie între Calea Victoriei şi str. Câmpineanu; actualul hotel Novotel reproduce faţada fostului Teatru Naţional.]

Informaţia se repetă şi în cartea din 1990 a lui George Potra, „Din Bucureştii de ieri”: „Cu această ocazie, din iniţiativă particulară, s-a creat un traseu ad-hoc pentru un omnibuz electric, cu imperială, care pornea din piaţa Teatrului Naţional şi mergea până în faţa parcului. Numeroşi cetăţeni din centrul oraşului, contra unei sume de 50 de bani, cu loc de stat jos, ajungeau comod până la expoziţie” (vol. I, p. 430).

Nici unul dintre cei doi mari istorici nu indică sursa informaţiei, astfel încât, dorind să aflăm dacă a existat cu adevărat un troleibuz avant la lettre în Bucureştiul Expoziţiei Naţionale, ne-am adresat presei vremii.

„Monitorul comunei Bucureşti” din 1 ianuarie 1905 publică o dare de seamă asupra şedinţei extraordinare din 23 decembrie 1905 a Consiliului oraşului, în cadrul căreia primarul M. G. Cantacuzino „aduce la cunoştinţa Consiliului că, cu ocazia Expoziţiei, se pune chestiunea cum se va face transportul publicului până la Expoziţie. După înţelegerea luată cu d. Comisar General al Expoziţiei şi cu d. Ministru de Domenii, am găsit de cuviinţă ca tot Societatea actuală de tramvaie să fie autorizată să se racordeze printr-un crâmpei de linie, liniile existente şi cu o mică maşină cu vapori şi o serie de tramvaie obişnuite să facă cursele”. În această primă aprobare a Consiliului se vorbeşte aşadar exclusiv de „tramvaie obişnuite” (cu alte cuvinte, tramvaie cu cai) şi de „o mică maşină cu vapori”, adică un tramvai cu aburi.

Cu o lună înaintea deschiderii oficiale, „Curierul expoziţiei” din 7 mai dedică un articol problemei transportului spre şi de la actualul Parc al Libertăţii. După ce consemnează starea de fapt că „în afară de trăsuri […] singurul mijloc de locomoţie în Capitală sunt tramvaiele”, informând că se lucrează la aşezarea şinelor între statuia lui Mihai Viteazul şi strada Smârdan, periodicul îşi anunţă cititorii că „s-a introdus tramvaiul cu aburi care acum circulă între Bufetul de la Şosea şi Sf. Gheorghe, dar care, cu începere de la 14 Mai va face curse la Expoziţie”. În sfârşit, este vestită şi noutatea absolută: „o inovaţie pentru Capitală şi care va uşura cu mult circulaţia din Capitală e introducerea unor omnibusuri simple cum şi înfiinţarea unor curse regulate de omnibusuri-automobile. Un omnibus-automobil a şi sosit deja de la o fabrică din Franţa şi l-am putut vedea şi noi. Foarte încăpător şi foarte elegant, omnibusul e tot ce poate fi mai util şi mai plăcut în acelaşi timp. O largă imperială va da putinţa unui număr foarte mare de călători să se folosească de un vagon”. Să notăm că „omnibusul simplu” era tras de cai, asemenea tramvaiului, cu diferenţa că nu circula pe şine. „Omnibusul-automobil” cu imperială despre care se vorbeşte aici ar putea foarte bine fi „tramcarul electric” al lui C. C. Giurescu sau „omnibuzul electric” al lui George Potra. „Automobil” (adjectiv, dar şi substantiv) desemna pe atunci un vehicul care „umblă foarte repede cu ajutorul unui motor (de abur, electricitate, petrol, aer comprimat, gaz, etc.)”, explicaţie pe care o putem afla în Dicţionarul universal al limbii române al lui Lazăr Şăineanu.

Textul integral al acestei istorii poate fi citit aici!