Istoricul Adrian Majuru: Confortul urmat de comunicare, elemente pierdute de instituţii în ultimii 20 de ani

„Confortul urmat de comunicare sunt cele două elemente sociale şi umane deopotrivă pe care instituţiile noastre le-au pierdut în ultimele decenii”, notează Adrian Majuru, care mai spune şi că „în cadrul dependinţelor, era amenajat şi un pavilion separat pentru bolnavii care trebuiau izolaţi”, potrivit textului citat de Mediafax.

Evoluţia epidemiei provocate de noul coronavirus a aţintit atenţia asupra spitalelor din lume şi din România.

• Mitul medieval care ascunde una dintre cele mai profunde teorii despre sufletul uman
• Legendele uitate care au modelat miturile arturiene: Iosif din Arimateea și primii Vânători ai Graalului

Într-un text intitulat „Interioare instituţionale (aşezăminte spitaliceşti)”, Adrian Majuru, directorul Muzeului Minicipiului Bucureşti, descrie câteva secvenţe din istoria instituţiilor spitaliceşti bucureştene: „Interioarele instituţionale erau gândite pentru a servi atât binelui public cât şi confortului public. În această poveste de album vom descoperi câteva repere din tipologia interioarelor spitaliceşti de odinioară, în mare parte pierdute astăzi”, notează Majuru.

Clădirea Societăţii „Salvarea”, instituţie creată la 1906, a fost construită pentru a oferi „tot confortul modern”. Separat de încăperile destinate pacienţilor şi personalului care deservea instituţia, Salvarea mai avea o Sală de Consiliu: „O minune de bun gust şi de execuţie artistică. Cei mai mari meşteri au executat planurile de ornamentaţie, iar mozaicul are rival numai pe cel din Veneţia. Este o sală cu adevărat minunată, care ar trebui trecută între operele de artă, ce trebuiesc vizitate şi de noi şi de străini”, se arată în text.

Dr. Nicolae Minovici locuia în clădirea Salvării

Directorul Salvării, dr. Nicolae Minovici locuia în instituţie pentru a putea interveni oricând era nevoie de el. Apartamentul său nu era amenajat ca o locuinţă particulară, luxoasă ci „face aparte dintr-un ansamblu menit să caracterizeze o gospodărie orânduită cu cel mai bun gust. E şi instructiv prin metoda intuiţiei fiindcă peste tot găseşti ceva interesant. Ici un acvariu cu peşti exotici, dincolo un altul cu peşti distrugători ai larvelor de ţânţari (gambuzi). În altă parte colivii cu canari ce te salută cu cântecul lor armonios, iar alături o colivie cu două păsări roşii, ceva mai mari ca o migdală, precum şi papagalul lui Primo de Rivera, face parte din atracţiile interiorului şi a fost adus de dl. Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”, care l-a donat d-lui Dr. Minovici. Covoarele cu caracter naţional ce tapetează podele, sunt de un colorit aşa de impresionant şi sunt orânduite cu atâta pricepere, încât îţi dau iluzia unui tablou pictat de un mare artist. Iubitor neîntrecut de opere cu caracter românesc, a colecţionat tot ce a fost mai de valoare artistică, aşa că cineva care a vizitat odată Salvarea, a exclamat că aceasta e un muzeu care trebuie vizitat chiar de cei mai pretenţioşi şi cunoscători ai frumosului şi al bunului gust”.

„Clădirea Salvării de la 1906 nu mai există. Acum se află pe locul ei parcul Izvor. A fost grav avariată în august 1944, iar până la sistematizarea zonei a fost mai mult lăsată în paragină”, remarcă istoricul.

Istoricul comentează şi parcursul acestor instituţii, de la momentul fondării, când erau gândite pentru a răspunde nevoilor vremurilor, până la dispariţia acestor spitale istorice din peisajul bucureştean.

„Un alt edificiu spitalicesc foarte modern la 1900, actual şi astăzi după descrierile contemporanilor, a fost sanatoriul înfiinţat de dr. Gerota. Aşadar, tot o instituţie medicală privată după cum a fost şi «Salvarea» creată de dr.Nicolae Minovici.

Saloanele erau „în acord cu ştiinţa precum şi cu interesul practic şi igienic al bolnavului”

„Edificiul Sanatoriului se compunea dintr-un corp principal şi încă patru corpuri pentru dependinţe. Ansamblul era înconjurat de grădină şi curte de aproape 2.300 m², având două intrări dintre care una pe Bulevardul Ferdinand, iar cealaltă pe strada Străbună. Corpul principal era compus din parter şi etaj, cuprinzând 46 de camere din care 23 pentru bolnavi, iar restul destinate sălilor de operaţie, laboratoarelor, personalului etc. O cameră special amenajată era destinată examenelor cu raze Roentgen. Avea sală de pansamente şi operaţii septice şi aseptice, de sterilizare, sală de naşteri, laborator, rezervă, sală de aşteptare, de lectură etc., în fine nu lipsea nimic din ceea ce se cuvenea unei astfel de instituţii. Nu doar localului, ci şi mobilierului şi construcţiei interioare li s-a acordat multă atenţie, punându-le în acord cu ştiinţa precum şi cu interesul practic şi igienic al bolnavului.

Camerele bolnavilor aveau un cubaj de aer suficient, şi erau prevăzute cu aparate de ventilaţie. Încălzirea se realiza cu calorifere. Iluminatul este cu gaz şi electric. În cadrul dependinţelor, era amenajat şi un pavilion separat pentru bolnavii care trebuiau izolaţi. Exista şi o etuvă pentru dezinfectarea lenjeriei şi a hainelor, spălătorie şi bucătărie, cameră mortuară. Serviciul medical era asigurat de chirurgul-şef, doctorul Gerota, profesor la Facultatea de Medicină, chirurg la spitalul Brâncoveanu şi profesor de anatomie la Şcoala de Arte Frumoase, precum şi de un medic adjunct şi de un intern care locuia în local şi de o moaşă. Aşadar, fără un personal numeros.

În Bucureşti mai exista la 1900 şi Ospătăria comunală, întreţinută de oraş şi unde oamenii nevoiaşi puteau lua o masă consistentă la preţul de 0,25 de centime pentru clasa I, şi de 0,60 de centime pentru clasa a II-a. Meniul pentru clasa I se compunea dintr-un sfert (o jumătate de livră) de pâine, o supă şi felul doi, preparat întotdeauna cu carne şi legume. Meniul pentru clasa a II-a era acelaşi, completat cu friptură şi cu vin. În plus, mesele aveau faţă de masă şi se dădeau şi şervete. Ospătăria a fost inaugurată în 1889, fiind înfiinţată din beneficiul din serbările populare şi a furnizat în 1905, 5.505 mese de clasa I şi 63.261 de clasa a II-a, adică 68.766 în total.

Toate cele trei instituţii create în beneficiul oamenilor şi întru confortul lor au dispărut demult. Acelaşi destin l-au avut Spitalul Brâncovenesc şi Spitalul de Urgenţă, acesta din urmă înfiinţat la 1936 de dr. Nicolae Minovici. Confortul urmat de comunicare sunt cele două elemente sociale şi umane deopotrivă pe care instituţiile noastre le-au pierdut în ultimele decenii. Vom vedea cum arătau cândva alte instituţii publice şi, desigur, cum arătau funcţionarii acelor timpuri, pentru a înţelege mai bine ce am pierdut şi ce ar trebui recuperat”, povesteşte Majuru.

Istoricul Adrian Majuru susţine cursuri la Facultatea de Urbanism şi Arhitectură „Ion Mincu” şi este cunoscut ca scriitor, dar şi ca manager al Muzeului Municipiului Bucureşti.