Retragerea muntenilor la Iași. „Oamenii s-au baricadat în case”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

După ce Armata Română a fost înfrântă în bătălia de pe Neajlov-Argeş (16 noiembrie – 20 noiembrie 1916), era clar că trupele Puterilor Centrale vor intra în București. Panica s-a instalat rapid nu doar în rândul autorităților statului, dar și în sânul populației. Autoritățile centrale, împreună cu Familia Regală, au luat drumul Iașiului. Tot către Moldova și Iași s-au îndreptat, alături de armată, și o parte importantă din populația civilă.

Autoritățile au început să părăsească Capitala încă de la mijlocul lunii noiembrie. Trupele Puterilor Centrale au intrat în București la 23 noiembrie/6 decembrie. În schimb, retragerea populației din Oltenia şi Muntenia către Moldova s-a făcut în condiții cumplite.

Ion Gheorghe Duca, ministru al Instrucțiuni Publice și Cultelor la acel moment, a lăsat o de descrierea zguduitoare a acelor momente terifiante.

„Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta şi cădeau sleiți de puteri şi lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor.

Pe lângă aceasta, exodul populației civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldații, grăbiți să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se nășteau astfel învălmășeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se întețea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern”, scria I.G. Duca.

„Ospitalitatea moldovenească nu era un cuvânt deşart”

Cum multă lume se îndrepta către Iași, orașul a fost practic luat cu asediu de refugiații din Moldova și Muntenia. Mai grav a fost că nimic nu fusese organizat din timp, iar la Iași s-a instalat rapid haosul, cel care a trebuit să rezolve marile probleme locative a fost primarul orașului, Gheorghe Mârzescu.

În primă fază, ieșenii s-au arătat reticenți să își împartă casele și merindele cu noii sosiți în oraș de frica bolilor, dar și din spaima că, în condițiile de război, mâncarea nu le va ajunge nici măcar localnicilor. Însă odată ce lucrurile au început să se calmeze, ieșenii  au „dovedit că ospitalitatea moldovenească nu era un cuvânt deşart”.

„Pe când marea majoritate a musafirilor nepoftiți ai Iașiului se zbătea astfel ca să-și găsească un adăpost și să-și agonisească o îmbucătură, erau și oameni care trăiau bine. Erau mai întâi ieșenii. S-a vorbit mult și s-a scris chiar asupra lipsei de bunăvoință cu care am fost primiți la Iași.

E indiscutabil că moldovenii în general și ieșenii în particular ne-au socotit pe noi, refugiații din Muntenia, ca o pacoste și era natural să fie așa fiindcă sosirea noastră, la Iași mai ales, a luat forma și aspectele unei adevărate invazii. Nimic nu fusese pregătit, nimic nu era organizat aşa încât puhoiul vărsat de trenuri în gară s-a năpustit zile de-a rândul asupra orașului ca asupra unui loc cucerit.

Printr-o reacție naturală, oamenii s-au baricadat în casele și în egoismul lor, de frică să nu fie copleșiți și exoflisiți din case, tocmai în momentul când vremurile se anunțau grele și pentru ei. Fiecare își apăra casa și merindele, și ușile, abia crăpate, nu se deschideau cu plăcere nici în fața prietenilor. Dar îndată ce puhoiul s-a mai așezat, îndată ce pericolul exproprierii s-a mai calmat, ieșenii au început să ne poftească și până la urmă au dovedit că ospitalitatea moldovenească nu era un cuvânt deşart.

Întrucât mă privește, am avut plăcerea să mă împărtășesc frățește de casa și de masa lui Mitică Greceanu, unui Matei Cantacuzino, unei Marie Moruzi, unei Nathalie Vlădoianu și ale atâtor altora fără să mai vorbesc de familia Negroponţilor, care izbutise să înființeze o navetă între moșia lor (Mărășești) și Iași și revărsa în larg belșugul lor alimentar asupra prietenilor din Bucureşti”, își aducea aminte Constantin Argetoianu.

De aceeași părere a fost și I.G. Duca, care a descris și el modul rece în care au fost primiți la început refugiații, însă atmosfera s-a schimbat odată cu trecerea timpului.

„Recunosc că ieșenii au știut să salveze oricum aparențele, ciuda și neplăcerea lor nu îmbrăcau forme active, se exprimau doar printr-o surdă ostilitate, printr-o răceală caracteristică, printr-un fel de abținere sistematică, jignitoare şi, pentru noi, bieți refugiați, profund dureroasă şi profund regretabilă. Abia mai târziu, după luni întregi de conviețuire şi de suferințe comune, raporturile au devenit mai intime, mai apropiate de ceea ce ar fi trebuit să fie de la început”, nota I.G. Duca.

O iarnă deosebit de geroasă

Și dacă toate acestea probleme nu ar fi fost de ajuns pentru românii care s-au refugiat la Iași, în apropierea Crăciunului s-a instalat o iarnă cu zăpadă mare și cu un ger cumplit.

„Ca printr-o conspirație între natură și oameni, iarna anului 1917 a fost deosebit de aspră. La Iași, termometrul cobora la -20°, la -30° și chiar la -40°. Pe frontul francez, atunci când ploaia inunda tranșeele și încetinea convoaiele cu aprovizionarea pe pământul îmbibat de apă și prin băltoacele de noroi, soldații se consolau spunând:`Și la nemți plouă`. În România nu se putea spune: `Este tot atât de frig și pentru nemți și pentru ruși`.

Acolo, dușmanul – adică neamțul -, în cele două treimi ale țării pe care le ocupa, și `aliații`, adică rușii, și mai brutali decât dușmanul, în Moldova, pe care de asemenea o ocupau, erau înfofoliți în șubele lor, ocupaseră clădirile cele mai bune, din care îi goniseră pe locatari, și puseseră mâna pe lemnele de foc; lor nu le păsa de frigul ce se abătuse și mai năprasnic peste nenumărații români în zdrențe, fără case sau înghesuiți în locuințe neîncălzite”, nota ambasadorul francez în România, contele de Saint-Aulaire, refugiat și el la Iași.

La Iași, Nicolae Iorga îl citează pe Petru Rareș: „Vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât”

Cu armata distrusă, cu trei sferturi din țară ocupată, cu un aliat rus nesigur, puțini români mai întrevedeau întoarcerea vremurilor bune pentru România. Tocmai de aceea, discursul rostit de Nicolae Iorga la Iași, în decembrie 1916, a avut rezonanțe puternice atunci și a rămas ca un moment marcant în timp.

Discursul a fost citat și de istoricul Florin Constantiniu: „În momentul celor mai devastatoare îndoieli asupra deznodământului, N. Iorga, cu acea experiență venită istoricului din cunoașterea trecutului național şi universal, a rostit în parlamentul refugiat la Iaşi poate cel mai frumos discurs din cariera sa politică, reamintind cuvintele lui Petru Rareş, atunci când se afla şi el în pribegie: Vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum a încercat Antanta să atragă România în război în 1915?

Regele Carol I, înfrânt la Consiliul de Coroană din 1914: „România se va căi în viitor”

Ce conținea „Ipoteza Z”, planul secret pentru intrarea României în război

Capcana rusească întinsă României. „Cerințele rușilor puneau în joc suveranitatea noastră națională!”