Anul este 1962. Locul: Scarasson, o peșteră glaciară din Alpii francezi. După mai bine de două luni petrecute în abis, un bărbat singuratic iese la suprafață pentru prima dată, cu ochii acoperiți de ochelari închiși la culoare, ca să se protejeze de lumina soarelui. Nu știe ce dată este și nu a mai interacționat cu niciun alt om de șapte săptămâni. Gândurile îi sunt încețoșate; se simte, după propriile cuvinte, ca „o marionetă pe jumătate nebunită, dezarticulată”. Ce i s-a întâmplat și cum a inventat un nou domeniu al biologiei?
„Ca să înțelegeți, eram geolog”, i-a spus Michel Siffre revistei Cabinet în 2008. Totuși, recunoștea el, „fără să-mi dau seama, am creat domeniul cronobiologiei umane”.
Povestea lui Siffre începe în 1939, la Nisa, pe coasta mediteraneană a Franței, dar abia în 1962 se declanșează evenimentele care aveau să-l facă celebru. Proaspăt absolvent al Sorbonne, el s-a întors acasă pentru a studia proprietățile geologice ale unui ghețar recent descoperit, însă lucrurile au luat o turnură neașteptată.
„La început, ideea mea era să pregătesc o expediție geologică și să petrec vreo cincisprezece zile în subteran, studiind ghețarul. Dar, după câteva luni, mi-am spus: ‘Ei bine, cincisprezece zile nu sunt suficiente. N-am să văd nimic’. Așa că am decis să stau două luni”, își amintea Siffre.
„Am hotărât să trăiesc ca un animal, fără ceas, în întuneric, fără să știu ce oră este”, spunea el. Timp de 63 de zile, a locuit la 130 de metri sub suprafață, într-o cavernă înghețată, lipsită de lumină naturală și de orice instrument de măsurare a timpului. Temperatura era sub zero grade, umiditatea ajungea la 98%, iar contactul cu lumea exterioară era inexistent.
„Aveam echipament prost și doar o mică tabără, cu foarte multe lucruri înghesuite. Picioarele îmi erau mereu ude, iar temperatura corpului mi-a scăzut până la 34°C”, povestea omul de știință.
Nu a fost deloc o vacanță. Însă experiența s-a dovedit neprețuită: la întoarcerea la suprafață, Siffre aducea cu el o descoperire care avea să deschidă un nou domeniu al biologiei, suficient de important încât, mai târziu, succesorii săi academici să fie recompensați cu Premiul Nobel.
La momentul respectiv, însă, nimeni nu bănuia amploarea rezultatelor. „Am strâns singur fondurile, am ales arbitrar cele două luni și am inventat protocolul experimental. Alți oameni de știință credeau că sunt nebun”, spunea el în 2018, potrivit IFL Science.
Ceea ce a descoperit i-a uimit pe ceilalți cercetători: corpul uman are un „ceas” intern propriu, independent de ritmul Soarelui. „A existat o perturbare foarte mare a simțului meu al timpului. Timpul meu psihologic s-a comprimat de două ori”, explica el.
Fără indicii externe, ritmul său circadian s-a destrămat complet. Zilele lui au ajuns să dureze 24, apoi 24,5 ore, iar zece ani mai târziu, într-un nou experiment, ciclul s-a extins până la 48 de ore. „Aveam treizeci și șase de ore de veghe continuă, urmate de douăsprezece ore de somn. Nu puteam face diferența dintre aceste zile lungi și cele de douăzeci și patru de ore”, spunea el.
Experimentele sale au fost criticate, uneori pe bună dreptate, pentru riscurile implicate și impactul asupra mediului subteran. Totuși, valoarea științifică a muncii sale nu a putut fi contestată. Cercetările lui Siffre au pus bazele cronobiologiei umane, cu aplicații care merg de la combaterea jet lagului până la înțelegerea unor mecanisme implicate în apariția cancerului.
„Peșterile sunt un loc al speranței. Intrăm în ele ca să găsim minerale și comori, și sunt printre ultimele locuri unde încă mai este posibil să trăiești aventuri și să faci descoperiri noi”, spunea Siffre în 2008.
Cum s-au schimbat planurile militare ale României după Războaiele Balcanice
Cinci evenimente istorice petrecute de Crăciun care au schimbat lumea
Cum a ajuns Apărarea Aerospațială americană să-l urmărească pe Moș Crăciun timp de 70 de ani?