Manuscrisul Voynich: limbă pierdută sau cifru genial?

Manuscrisul Voynich este un codex ilustrat din prima jumătate a secolului al XV-lea, păstrat astăzi la Beinecke Rare Book & Manuscript Library din New Haven, Connecticut. Pe cele aproximativ 240 de pagini ale sale apar desene cu plante necunoscute, diagrame astrologice și figuri umane într-un sistem de vase și tuburi, însoțite de un text scris într-un alfabet pe care nimeni nu l-a putut descifra până acum. Un nou studiu sugerează însă că această scriere nu ar fi o limbă pierdută, ci un cifru elaborat, o ipoteză care schimbă felul în care este perceput unul dintre cele mai faimoase mistere ale Evului Mediu.

Dacă manuscrisul nu este expresia unei limbi pierdute, ci o structură criptată a unei limbi cunoscute, atunci nu ne mai aflăm în fața vestigiului unei culturi dispărute, ci în fața unui gest intenționat de ascundere a cunoașterii. Iar asta mută complet miza: în loc să căutăm un popor sau un idiom uitat, încercăm să înțelegem logica unui autor medieval care a ales să-și protejeze ideile prin complexitate.

• Alpiniști din Italia au descoperit accidental urmele unui „maraton” de acum 80 de milioane de ani
• Tratatul de la Maastricht, documentul care stă la baza Uniunii Europene de astăzi

Manuscrisul Voynich, datat prin radiocarbon între 1404 și 1438, în plină Renaștere timpurie, este structurat pe teme distincte: secțiuni botanice cu desene de plante care nu există în natură, tabele astrologice cu constelații recognoscibile, diagrame anatomice cu femei goale scufundate în vase verzi conectate prin tuburi și fragmente care par a fi rețete sau tratate medicale. Textul, însă, nu corespunde niciunei limbi cunoscute: literele par familiare, dar cuvintele nu, iar structura gramaticală, deși ordonată, rămâne lipsită de sens.

Timp de mai multe decenii, explicația dominantă a fost că manuscrisul conține o limbă pierdută sau artificială. Unii istorici au sugerat că ar putea fi un dialect dispărut din Europa Centrală, alții că ar reprezenta o invenție deliberată: o limbă creată intenționat, cu reguli proprii, dar fără o comunitate de vorbitori. Ipotezele au variat între sofisticat și extravagant, de la alchimie ocultă la cod extraterestru, dar niciuna nu a reușit să ofere o cheie convingătoare.

Un nou studiu publicat în revista Cryptologia sugerează că textul ar putea fi rezultatul unui cifru istoric, nu al unei limbi pierdute, potrivit unui articol de popularizare apărut pe Live Science care prezintă concluziile cercetării. Autorii folosesc ca demonstrație de plauzibilitate un cifru istoric numit Naibbe, o metodă capabilă să genereze un text cu proprietăți statistice similare celor din manuscris, fără a susține că acesta ar fi neapărat mecanismul real folosit în cazul Voynich. Pentru a testa ipoteza, cercetătorii au aplicat metode moderne de analiză asupra textului, inclusiv modele statistice și algoritmi inspirați de inteligența artificială, și au identificat tipare care seamănă mai degrabă cu structura unui cifru decât cu cea a unei limbi naturale. În loc să caute reguli gramaticale necunoscute, ei au examinat frecvența simbolurilor, repetițiile și distribuția „cuvintelor” și le-au comparat sistematic cu modele cunoscute din istoria criptografiei. Cu alte cuvinte, au mutat lupa de pe „ce limbă ar putea fi asta?” pe „ce tip de cod ar putea genera un asemenea text?”.

Analiza sugerează că scrierea Voynich poate fi compatibilă cu tehnici de substituție și transpoziție folosite în Europa medievală târzie. Nu pare a fi un cod rudimentar, dar nici o înșiruire aleatorie de semne: mai degrabă un sistem elaborat prin care un mesaj real ar fi putut fi mascat intenționat. În acest scenariu, autorul nu ar fi inventat o limbă nouă, ci ar fi ascuns una deja existentă.

Ce înseamnă asta pentru interpretarea manuscrisului? În primul rând, ne obligă să ne întrebăm de ce ar fi dorit cineva să-și codifice atât de elaborat scrierile. În secolul al XV-lea, criptografia nu era o practică obișnuită pentru tratate botanice sau medicale, dar era folosită în cercuri politice, religioase și științifice pentru a proteja idei considerate sensibile sau valoroase. Dacă Voynich este un cifru, el ar putea conține informații pe care autorul le considera prea riscante pentru a fi citite de oricine.

Aici misterul devine și mai fascinant. Manuscrisul nu ar mai fi doar o curiozitate estetică, ci o fereastră către mentalitatea unei epoci în care cunoașterea era putere, iar puterea trebuia controlată. Poate că paginile sale descriu rețete medicale, observații astrologice neortodoxe sau idei alchimice care ar fi atras suspiciunea autorităților religioase. Sau poate că autorul a fost un savant solitar, conștient de riscurile pe care le implica difuzarea liberă a cunoașterii.

Studiul sugerează, de asemenea, că Voynich ar putea combina un text în latină sau într-o limbă vernaculară cu un sistem de criptare sofisticat, inspirat de practici folosite în cancelariile princiare ale vremii, cum ar fi substituții sistematice ale literelor, transpoziții de ordine sau procedee prin care anumite cuvinte erau mascate prin simboluri convenționale. Dacă această ipoteză se confirmă, nu ar fi primul document medieval a cărui structură devine inteligibilă abia după foarte mult timp; ar fi însă unul dintre cele mai spectaculoase cazuri, pentru că Voynich nu este un simplu mesaj codificat, ci un întreg univers vizual și textual construit în jurul unei scrieri deliberate deghizate.

Chiar și așa, cercetătorii rămân precauți. Ei nu pretind că au descifrat manuscrisul, ci că textul este mai compatibil cu o explicație criptografică decât cu una strict lingvistică, o diferență care schimbă întrebarea de pornire. Nu avem încă o traducere, dar avem o direcție nouă de investigare: în loc să căutăm o limbă pierdută, căutăm logica unui sistem de cifrare.

Această schimbare de perspectivă are implicații majore pentru istoria criptografiei. Dacă Voynich este într-adevăr un cifru, atunci nivelul de sofisticare al criptării medievale ar putea fi mai avansat decât am crezut până acum. Ar însemna că autorii din secolul al XV-lea erau capabili de sisteme de codare mult mai elaborate decât ne-am imaginat, apropiate, ca funcție, de o „securizare” a informației.

Pentru comunitatea academică, ipoteza criptografică nu înseamnă că specialiștii nu au colaborat până acum, dar că centrul de greutate al cercetării se deplasează. Dacă Voynich este mai degrabă un cifru decât o limbă necunoscută, analiza nu mai poate fi condusă în primul rând de lingviști, ci trebuie să acorde o pondere mai mare metodelor criptografice și analizelor realizate cu AI. În practică, asta presupune ca lingviștii să lucreze strâns cu criptografii, iar istoricii manuscriselor medievale să colaboreze sistematic cu experți în știința datelor și inteligență artificială pentru a testa ipoteze pe volume mari de text și modele statistice. Voynich devine astfel un caz care nu inventează interdisciplinaritatea, ci o face indispensabilă într-un mod nou: nu mai e suficientă o singură perspectivă, iar cheia progresului stă în combinarea metodelor.

Surse:

https://www.livescience.com/archaeology/mysterious-voynich-manuscript-may-be-a-cipher-a-new-study-suggests

https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/01611194.2025.2566408

https://pre1600ms.beinecke.library.yale.edu/docs/pre1600.ms408.HTM

https://beinecke.library.yale.edu/collections/highlights/voynich-manuscript

Vă mai recomandăm să citiți și:

Vulgata, manuscrisul care a schimbat lumea

Un manuscris antic despre „fenomene inexplicabile” aduce vești proaste pentru cei care cred în Giulgiul din Torino

Bibliotecile secrete ale lumii: Cărți interzise, colecții necunoscute, manuscrise pierdute

Hans Peter Kraus, cel mai de succes dealer de cărți rare din secolul XX. Biblia Gutenberg, manuscrise medievale, incunabule