Galen din Pergamon: medicul gladiatorilor care a pus bazele neurologiei moderne

În arena romană, rănile gladiatorilor au fost pentru un medic antic o sursă neașteptată de cunoaștere. Observând direct efectele traumatismelor asupra corpului uman, Galen din Pergamon a ajuns la concluzii care aveau să schimbe radical modul în care sunt înțelese creierul și sistemul nervos.

În anul 157 d.Hr., la doar 28 de ani, Galen a preluat funcția de medic al gladiatorilor din Pergamon, o poziție care i-a oferit acces la ceea ce niciun tratat medical nu putea descrie: corpul uman viu, cu mușchi și nervi expuși. Într-o societate în care disecția cadavrelor era profund descurajată din motive religioase și culturale, rănile din arenă au devenit pentru el principala cale de a studia anatomia. Observațiile realizate în aceste condiții aveau să influențeze medicina timp de peste un mileniu.

• ADN-ul antic dezvăluie că ultimii vânători-culegători ai Europei au supraviețuit mai mult timp decât se credea
• Cronica unei obsesii imperiale și prețul plătit de două națiuni pentru delirul unui singur om

Născut în 129 d.Hr., Galen a fost inițial pregătit de tatăl său, Nicon, un arhitect și matematician influent, pentru o carieră în filosofie. Totuși, conform consemnărilor vremii, Nicon ar fi decis să își îndrume fiul spre medicină în urma unui vis în care zeul Asclepios i-ar fi cerut să facă asta. Galen a fost trimis să studieze în Alexandria, faimos centru al anatomiei elenistice, unde disecțiile umane fuseseră practicate în trecut și unde încă se păstrau tradițiile anatomice riguroase.

În Alexandria, Galen a studiat scrierile lui Hippocrate, însă pregătirea sa practică s-a limitat la disecția animalelor (porci și maimuțe), deoarece legile romane considerau deschiderea cadavrelor umane un act de impietate religioasă. Această limitare a dus la o serie de erori anatomice în lucrările sale. Galen presupunea adesea că organele interne ale omului sunt identice cu cele ale primatelor.

Întoarcerea în Pergamon ca medic al gladiatorilor a marcat trecerea lui Galen de la teorie la chirurgia traumatologică. Gladiatorii erau bunuri extrem de valoroase pentru proprietarii lor, care investeau sume enorme în antrenamentul lor și aveau nevoie de medici capabili să reducă rata mortalității.

Leziunile pe care Galen le trata, de la secționări musculare adânci până la expuneri de organe și fracturi craniene severe, l-au ajutat să observe funcționarea organismului în timp real, o oportunitate pe care medicina teoretică de la acea vreme nu o putea oferi. A numit aceste leziuni traumatice drept „ferestre către corp”, deoarece îi permiteau să vadă mecanismele interne fără a încălca normele religioase și sociale care descurajau disecția.

Spre deosebire de contemporanii săi, care considerau adesea traumatismele majore drept cazuri pierdute sau pedepse divine, Galen a abordat arena cu rigoarea unui cercetător. A început să documenteze sistematic legătura dintre locația exactă a unei răni și pierderea imediată a unei funcții motorii sau senzoriale. De exemplu, a observat că un gladiator cu o tăietură profundă la nivelul gâtului își putea pierde capacitatea de a vorbi, deși plămânii săi funcționau normal, fapt care l-a condus ulterior la descoperirea nervului laringeu recurent și la înțelegerea mecanismului vocii. De asemenea, tratarea fracturilor craniene care lăsau creierul expus i-a oferit posibilitatea de a nota efectele presiunii asupra masei cerebrale: în timp ce inima putea fi atinsă fără a provoca pierderea imediată a conștiinței, presiunea aplicată direct asupra creierului oprea instantaneu simțurile și mișcarea. A oferit unele dintre cele mai convingătoare dovezi empirice care au contribuit la mutarea „centrului de comandă” al ființei umane de la inimă către sistemul nervos central.

Descoperirea sistemului nervos

Văzând gladiatorii cu leziuni ale coloanei vertebrale, Galen a înțeles rolul esențial al măduvei spinării. A realizat că secționarea măduvei la niveluri diferite producea efecte distincte: paralizia membrelor inferioare, pierderea controlului asupra brațelor sau încetarea imediată a respirației. Istoricii medicinei consideră că Galen a fost printre primii medici care au descris rolul măduvei ca releu de transmisie pentru „comenzile” plecate de la creier.

Cea mai importantă contribuție a sa a fost localizarea sediului gândirii. În timp ce mulți medici antici, inclusiv Aristotel, susțineau că inima reprezintă centrul inteligenței, Galen a demonstrat rolul fundamental al creierului în controlul mișcării și al simțurilor. A descris mai multe perechi de nervi cranieni și a dovedit, prin observație clinică, faptul că pierderea conștiinței este provocată de presiunea exercitată asupra creierului, nu asupra inimii. În lucrarea sa monumentală, De usu partium, Galen a definit creierul drept „hegemonikon”, centrul de comandă suprem al corpului.

Moștenirea și limitele galenismului

În 162 d.Hr., Galen s-a mutat la Roma, unde faima sa i-a adus postul de medic personal al împăratului Marcus Aurelius și, ulterior, al fiului acestuia, Commodus. A scris peste 500 de tratate, consolidând medicina ca disciplină bazată pe observație sistematică și cauzalitate fizică. Totuși, autoritatea scrierilor lui a devenit atât de dogmatică, încât erorile sale anatomice au fost acceptate ca adevăruri absolute timp de 1.500 de ani. Cea mai faimoasă eroare a fost ipoteza că sângele trece prin pori invizibili între compartimentele inimii, o teorie care a blocat înțelegerea corectă a circulației sanguine până în perioada Renașterii.

Abia în secolul al XVI-lea, Andreas Vesalius a început să demonteze aceste mituri. Vesalius, un medic de origine flamandă considerat astăzi „părintele anatomiei moderne”, a realizat ceva ce în timpul lui Galen fusese imposibil: disecția sistematică și publică a cadavrelor umane. Spre deosebire de Galen, care fusese obligat să extrapoleze de la anatomia animală la cea umană, Vesalius a demonstrat, prin lucrarea sa revoluționară De humani corporis fabrica, că multe dintre descrierile lui Galen se aplicau de fapt maimuțelor, nu oamenilor. Această confruntare nemijlocită cu textele antice a marcat nașterea medicinei moderne, bazată pe dovezile vizibile ale disecției, și nu pe respectul orb față de autoritatea trecutului.

Moștenirea lui Galen rămâne una dintre bazele neurologiei moderne deoarece a impus trecerea de la speculația filosofică la verificarea empirică. El a fost primul care a insistat că orice funcție a corpului trebuie să aibă un suport fizic identificabil – un organ, un mușchi sau un nerv.

De exemplu, când a afirmat că vocea nu vine din inimă (așa cum se credea), el nu a adus argumente logice, ci a secționat nervul laringeu la un animal pentru a arăta că sunetul dispare instantaneu, deși restul corpului rămâne intact. Această metodă de a căuta „dovada sub cuțit” a scos medicina din zona dogmelor religioase și a așezat-o pe drumul empirismului: ideea că adevărul medical se bazează pe ceea ce poți vedea, atinge și demonstra prin experiment.

Surse:

https://plato.stanford.edu/entries/galen/

https://www.britannica.com/biography/Galen

https://www.nlm.nih.gov/exhibition/shakespeare-and-the-four-humors/materials/MS-Teachers_Galen_introduction.pdf

Vă mai recomandăm să citiți și:

Test de cultură generală. Ce mâncau gladiatorii?

Prima dovadă de gladiatori romani în luptă cu leii, descoperită în Marea Britanie

Mituri și adevăruri despre gladiatorii romani

Cei mai faimoși gladiatori romani. Spartacus a fost singurul gladiator care nu s-a luptat în arenă