Discursul care a prevestit Primul Război Mondial

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

La sfârșitul secolului al XIX-lea, echilibrul de putere din Europa devenise tot mai fragil. Marile Puteri își disputau influența, iar slăbirea vechilor imperii crea noi spații pentru ambițiile celor aflate în ascensiune. Prestigiul unei națiuni nu se măsura doar prin forța armatei sau bogăția economiei sale, ci și prin întinderea teritoriilor pe care le controla peste mări. Însă, teritoriile rămase de cucerit se împuținau, iar rivalitatea dintre puteri devenea inevitabil tot mai ascuțită. Era doar o problemă de timp până când interesele Marilor Puteri aveau să se ciocnească pe câmpul de luptă. Această confruntare a fost anticipată într-un discurs rostit de un mare om de stat la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Până în anii 1890, harta lumii fusese deja în mare parte împărțită între Marile Puteri. Africa era împărțită, influența europeană se întindea în Orientul Îndepărtat, iar insulele Pacificului deveniseră, la rândul lor, obiectul unor noi revendicări. Dar mai existau câteva teritorii vaste asupra cărora vechea ordine își pierdea controlul.

China, Persia și Imperiul Otoman se aflau într-o perioadă de declin, iar slăbirea lor deschidea în fața Marilor Puteri o nouă luptă pentru influență. Erau ultimele mari spații ale lumii asupra cărora se puteau îndrepta ambițiile imperiale.

Un discurs prevestitor

Pe fundalul declinului Chinei, Persiei și Imperiul Otoman, în 1898, prim-ministrul britanic, lordul Salisbury, a ținut un discurs devenit faimos.

„În linii mari, poți împărți națiunile lumii în cele vii și cele aflate pe moarte. Pe de o parte, avem țări mari, a căror enormă putere sporește în fiecare an, a căror avuție sporește, a căror dominație sporește, al căror mod de organizare este tot mai perfecționat”.

Pe de altă parte, se aflau victimele firești ale acestora, care se stingeau din cauza unor boli precum corupția sau proasta guvernare.

Procesul pe care Salisbury îl considera de la sine înțeles era unul potențial periculos. „Națiunile în viață vor acapara treptat teritoriile celor muribunde, iar între națiunile civilizate vor apărea rapid zâzania și sămânța de conflict”, anticipa Salisbury.

Totuși, la momentul la care lordul Salisbury a susținut discursul existau deja tensiuni între Marile Puteri pe împărțirea unor teritorii și colonii.

„Marea Britanie și Franța se ciondăniseră pe tema Egiptului, oficial încă parte a Imperiului Otoman, chiar dacă numai cu numele, iar în 1880, Franța și Italia se confruntaseră în Tunisia.

Guvernul otoman se zbătea ca un pește în plasă, iar plasa devenea din ce în ce mai strânsă: împrumuturi de la guverne și bănci europene și, în consecință, un control extern și mai mare asupra finanțelor sale; concesiunile oferite europenilor pentru construcția de căi ferate, benefice pentru comerț, dar și o modalitate de extindere a influenței europene; intervenția europenilor în scopuri umanitare, pentru a asigura un bun tratament al creștinilor din regiune; și apelurile europene la reformă.

Mai târziu, când otomanii nu au mai putut face față, teritoriile lor, care includeau o parte a Balcanilor și Orientul Mijlociu arab, aveau să devină, în mod sigur, ținta acaparărilor”, precizează istoricul Margaret MacMillan în cartea „Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914”.

„Marele Joc”

Expansiunea Imperiului Rus către sud și est a transformat Persia într-una dintre principalele mize ale „Marelui Joc”, rivalitatea strategică dintre Rusia și Marea Britanie pentru supremație în Asia Centrală.

Influența rusă se consolida în nordul Persiei, în timp ce britanicii își întăreau pozițiile în sud și de-a lungul rutelor care duceau spre Oceanul Indian.

Ambele puteri încercau să câștige de partea lor curtea Șahului Șahilor și să-și extindă astfel influența asupra regiunii. Rivalitatea nu se oprea însă la granițele Persiei. Ea se prelungea în Afganistan, aflat între posesiunile rusești și India Britanică, continua spre Tibet și ajungea, mai la est, până în China. Între aceste teritorii se desfășura una dintre cele mai complexe confruntări geopolitice ale epocii.

Ridicarea unei noi Puteri

Spre surprinderea occidentalilor, Japonia reușise să evite soarta unei colonii, adaptându-se cu o viteză remarcabilă la noua ordine a lumii. Dar această transformare avea și o consecință: Japonia devenise ea însăși o putere cu ambiții în China.

Între timp, Marile Puteri smulgeau una după alta concesii regimului muribund de la Beijing. Porturile erau deschise străinilor, care puteau locui și desfășura activități comerciale sub protecția propriilor legi și autorități. Veneau apoi căile ferate, construite și exploatate sub protecția trupelor străine, precum și drepturile exclusive asupra exploatării resurselor miniere și desfășurării comerțului în anumite regiuni.

Pentru chinezi, tabloul devenea tot mai limpede. Nu era vorba doar despre concesii izolate, ci despre un proces mai amplu, pe care îl cunoșteau prea bine: transformarea treptată a Chinei într-un teritoriu împărțit între puterile străine, „tăiat ca un pepene”.

Pe măsură ce Marile Puteri își disputau tot mai aprig influența și teritoriile de pe întreg globul, iar Germania și Japonia se ridicau ca noi centre de putere, echilibrul internațional devenea din ce în ce mai fragil. În aceste condiții, confruntarea directă dintre Marile Puteri nu mai părea o chestiune de „dacă”, ci doar de când.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Expoziția care a prevestit Primul Război Mondial. Cum a devenit un eveniment cultural un câmp de luptă simbolic

Cum negociau politicienii viitorul României după Primul Război Mondial

Cine domina financiar Bucureștiul înainte de Primul Război Mondial

Strategii diplomatice franceze la București în preajma intrării României în Primul Război Mondial