Este realitatea pe care o experimentăm doar o simulare a unui supercomputer?

Oamenii şi-au pus întrebări despre natura realităţii încă din
cele mai vechi timpuri. Filosoful chinez Zhuangzi a observat în
jurul anului 300 î.Hr. că visele sale în care el era un fluture nu
puteau fi deosebite de trăirile pe care le avea ca om. El a
constatat că nu putea spune cu certitudine dacă Zhuangzi s-a visat
a fi un fluture, sau dacă fluturele a visat că este Zhuangzi.

Ideea că „realitatea este o iluzie” a fost enunţată de mulţi
înţelepţi de-a lungul istoriei, de la Siddhartha (lider spiritual
Indian, fondator al budismului), la existenţialisti.

• Un nou test de sânge poate depista cancerul cu trei ani înainte de diagnostic
• Cum va fi afectată economia globală dacă Iranul blochează Strâmtoarea Ormuz

Nick Bostrom, filosof de la Universitatea Oxford, îmbrăţişează
ideea că trăim într-o simulare pe computer. Premisa lui se bazează
pe o serie de impoteze:

1. O societate tehnologică ar putea atinge, la un moment dat,
capacitatea de a realiza o simulare computerizată pe care populaţia
să nu o poată diferenţia de realitate.

2. O astfel de societate nu ar face acest lucru o dată sau de
două ori. Ei ar crea multe astfel de simulari.

3. Dacă societăţilor din cadrul simulărilor li s-ar permite
să existe suficient de mult timp, acestea ar ajunge capabile de a
crea simulările lor proprii, de asemenea imposibil de distins de
realitate pentru locuitorii din sub-simulări.

Rezultatul ar fi miliarde de simulări, cu un număr aproape
infinit de sub-simulări, toate acestea perfect reale pentru
locuitorii lor. Urmarea ar fi ca în final să existe doar o singură
societate precursoare. Matematica este de fapt destul de simplă:
şansele ca noi să facem parte dintr-o simulare computerizată
sunt de aproape un miliard la unu.

Un contraargument puternic împotriva acestei teorii tulburătoare
este acela că un calculator cu o puterea de calcul atât de mare
este imposibil de creat.

Lăsând la o parte faptul că acum 100 de ani puterea de calcul de
astăzi cu siguranţă părea de neimaginat, există o soluţie mult mai
interesantă: computerul ar putea să simuleze doar ceea ce are
nevoie. Acest lucru se întâmplă de fapt în cazul jocurilor pe
calculator şi l-aţi observat atunci când v-aţi mişcat mai repede
decât placa video putea să suporte: copacii şi clădirile care au
fost anterior în depărtare, vor fi redesenate pe parcurs ce
înaintaţi.

Această teorie ar putea explica câteva din lucrurile
complicate din fizica cuantică, precum poziţia nedeterminată pe
care o au particulele până să fie observate.

Mai uimitoare de atât este ideea că simulările pot fi mai mici
decât ne-am imagina. Ar putea fi vorba doar de câţiva participanţi
activi la acestor simulări, restul fiind doar personaje controlate
de calculator. Acţiunile lor sunt doar simulate pe măsură ce noi le
percepem, atent realizate astfel încât să prezinte iluzia că ei au
vieţi reale, separate de ale noastre. Astfel se explică de ce tipul
înspăimântător de din capătul străzii tale stă degeaba toată ziua
şi vorbeşte numai baliverne.

Întorcându-ne la Zhuangzi, am putea să ne gândim că în lume sunt
aproape şapte miliarde de oameni. Toţi dorm, toţi visează. Şansele
sunt destul de mari ca fiecare din noi să traiască visul altei
persoane.

Sursa:
io9