Farmaciile medievale, acolo unde leacurile erau făcute din sânge, plante miraculoase și superstiții

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Dacă astăzi intrăm într-o farmacie modernă și găsim rafturi pline de cutii colorate, etichete precise, prețuri standardizate și o ordine riguroasă, în Europa medievală experiența era cu totul diferită. Farmacia medievală, un spațiu unde se întâlneau medicina, magia, religia și comerțul, era un fel de magazin al minunilor – un loc unde puteai găsi de toate, de la pulberi făcute din smarald până la leacuri din unghii de om. Medicina acelor vremuri era un amestec straniu între superstiție, observație empirică și credință oarbă în puterea miraculoasă a naturii.

În loc de pastile și siropuri, europenii medievali se bazau pe remedii din plante, animale și minerale. Credeau, de exemplu, că agata vindeca durerile de ochi și că jaspele era bun împotriva hemoroizilor. Sângele și urina umană erau folosite în diverse preparate terapeutice, iar ciclamenul, planta universală care promitea să trateze orice, de la boli hepatice până la pierderea părului.

Cărți precum De Materia Medica ale lui Dioscoride erau „biblia” farmaciștilor, oferind rețete pentru tot felul de boli, deși nu toate erau de încredere. Unele poțiuni erau mai degrabă placebo sau, dimpotrivă, otravă mascată sub promisiunea vindecării.

„Negustorii de condiment”, scrie National Geographic, („épiciers” în franceză, „speziali” în italiană) aveau legături strânse cu apotecarii (farmaciștii medievali), deoarece unele dintre condimentele importate din Orient erau considerate a avea proprietăți medicinale. De exemplu, scorțișoara și anasonul erau folosite pentru a preveni halena. Uneori, loțiunile, poțiunile și alifiile erau preparate de vindecători ambulanți care își vindeau marfa pe străzi sau de la ușă la ușă. Dar existau și locuri speciale numite apothecae (de la cuvântul grecesc care înseamnă „depozit”), precursor al farmaciilor moderne”.

Primele farmacii erau, în esență, grădini de plante medicinale întreținute de călugări, care erau considerați cei mai calificați practicieni ai medicinei vremii, deoarece aveau acces la cărți, cunoștințe și resurse. În mănăstirea Santa Maria Novella din Florența, de exemplu, dominicanii preparau remedii care au devenit atât de populare încât locul s-a transformat într-un fel de farmacie de lux a Renașterii. Acolo, după ce călugării au vindecat un negustor bogat, farmacia lor a devenit faimoasă, atrăgând oameni din aproape toate părțile Europei. Apoi, la Camaldoli, la est de Florența, în secolul XI, un călugăr pe nume Romuald a fondat o comunitate de benedictini care administra un spital pentru săraci. Farmacia de la Camaldoli este menționată încă din 1048, iar surse din secolul al XVI-lea descriu furnizarea de plante medicinale din grădina botanică bine aprovizionată.

În secolul XIII, medicii au renunțat treptat la prepararea leacurilor, transferând această atribuție farmaciștilor. Legislația lui Frederic al II-lea din Sicilia a formalizat schimbarea: medicilor le-a fost interzisă prepararea medicamentelor, iar farmaciștilor, prescrierea de tratamente – demarcarea care a modelat medicina modernă.

Nu toți farmaciștii lucrau în aceste farmacii medievale. Unii erau vindecători ambulanti, care își vindeau marfa pe străzi, uneori cu promisiuni exagerate. Iar autoritățile nu erau mereu încântate – în 1281, Parisul a interzis farmaciștilor să dea medicamente fără rețetă, ori să viziteze bolnavii fără acordul medicilor, pentru că mulți făceau mai mult rău decât bine.

Regulile stricte impuse de autorități au contribuit la creșterea credibilității apotecarilor. În Evul Mediu târziu, majoritatea farmaciștilor erau membri respectați ai breslelor, având o pregătire riguroasă, care dura ani de zile. Aceasta includea nu doar cunoștințe despre plante și minerale, ci și despre alchimie, astronomie și filozofie, discipline considerate esențiale pentru înțelegerea corpului uman și a naturii. Ei preparau medicamente în spatele tejghelei, într-un spațiu numit officina, unde aveau la dispoziție unelte precum mojar și pistil, alambicuri și balanțe precise. Acești artizani ai leacurilor aveau și responsabilități de natură etică: trebuiau să se asigure că preparatele lor erau corect dozate și că ingredientele erau de cea mai bună calitate, pentru a evita otrăvirea pacienților. Astfel, farmacia a evoluat de la un simplu „depozit” la un laborator controlat, punând bazele profesiei de farmacist.

Sursa:

https://www.nationalgeographic.com/history/article/middle-ages-diseases-medieval-pharmacies

Vă mai recomandăm să citiți și:

Universitatea din Bologna (1088) – cea mai veche universitate din Europa și model al învățământului medieval

Ismail al-Jazari, inventatorul musulman care a pus bazele ingineriei moderne. Roboți medievali și alte invenții din secolul al XII-lea

Zidul Gobi: O enigmă medievală dezvăluită de arheologi

Profetul modernității. Ibn Khaldun: părintele sociologiei și geniul gândirii și economiei medievale