Istoria înfiorătoare a lobotomiei, cândva o procedură chirurgicală foarte populară

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

La mijlocul anilor 1900, zeci de mii de lobotomii erau efectuate în toată lumea. Procedura avea ca scop întreruperea conexiunilor la lobul frontal al creierului, în încercarea de a trata simptomele tulburărilor mintale (sau pur și simplu pentru a-i face pe pacienți mult mai ușor de îngrijit). Tehnicile variau de la injectarea de alcool direct în creier și până la introducerea unei dălți cu ciocanul în orbită.

Astăzi, lobotomia stârnește oroare și frică, însă de unde a provenit, cum a ajuns un tratament medical atât de folosit și ce a însemnat pentru pacienții care sufereau lobotomii, adesea fără acordul lor?

Gottlieb Burckhardt, un psihiatru din Elveția, este considerat a fi primul care a încercat psihochirurgia modernă în 1888, pe pacienți care sufereau de schizofrenie. Deși Burckhardt nu avea niciun fel de pregătire chirurgicală, psihiatrul a decis să extragă secțiuni din creierul pacienților printr-o procedură numită „excizie corticală cerebrală focală”.

Doi cimpanzei numiți Becky and Lucy

Șase indivizi au fost supuși la această intervenție chirurgicală pe creier. Unul a murit cinci zile mai târziu în urma unor complicații, iar altul s-a sinucis. Alții au suferit de epilepsie și nu au mai putut înțelege scrisul sau vorbirea (afazie senzorială). Intervenția a fost considerată un „succes” în cazul a trei pacienți, aceștia fiind descriși ca „reduși la tăcere” în urma operației.

Rezultatele lui Burckhardt au șocat și oripilat comunitatea științifică, iar ideile sale au fost abandonate, deși nu pentru mult timp.

Următorii subiecți cunoscuți ai psihochirurgiei au fost doi cimpanzei numiți Becky and Lucy. În 1935, oamenii de știință John Fulton și Carlyle Jacobsen au prezentat un raport cu privire la lobii frontali. Cimpanzeii obișnuiau să se enerveze dacă greșeau anumite sarcini, însă în urma intervenției chirurgicale asta nu s-a mai întâmplat, animalele părând calme și fericite.

Prima lobotomie asupra unui pacient uman

Această experiență, prezentată la Congresul Neurologic Internațional, avea să-l inspire pe omul care a câștigat un Premiu Nobel pentru contribuția sa în cazul lobotomiei moderne (mulți cred că premiul ar trebui retras).

António Egas Moniz, un neurolog din Portugalia, s-a inspirat considerabil din cercetările desfășurate de Burckhardt, Fulman și Jacobsen. În același an în care a aflat despre cei doi cimpanzei, neurologul a efectuat ceea ce este considerată a fi prima lobotomie asupra unui pacient uman. La acea vreme, procedura era numită leucotomie.

„Am decis să secționez fibrele conectoare ale neuronilor în activitate”, a scris Moniz. Neurologul a reușit asta prin crearea a două găuri în craniul pacientului, apoi injectarea de etanol în substanța albă din lobii săi frontali. Etanolul a acționat ca un agent sclerozant, care a cauzat iritații și leziuni ireversibile asupra vaselor sangvine, astfel că s-a format țesut fibros și vasele au fost distruse. Astfel, conexiunile dintre lobul frontal și restul creierului au fost distruse.

Rezultate promițătoare, recompensate cu Premiul Nobel

Moniz și colega sa Almeida Lima, un neurochirurg, au efectuat procedura pe pacienții dintr-un spital din Lisabona. Mai târziu, cei doi au dezvoltat un instrument special, format dintr-o buclă de sârmă care putea să creeze leziuni în substanța albă a creierului.

Rezultatele au fost considerate promițătoare, iar Moniz a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din 1949, potrivit IFL Science.

În Statele Unite ale Americii, un partener al lui Moniz, un psihiatru pe nume Walter Freeman, a luat act de rezultate și a continuat cercetările. Împreună cu neurochirurgul James Watts, psihiatrul a efectuat prima lobotomie din America pe o casnică din Kansas, în 1936. Watts și Freeman au modificat, mai apoi, tehnica originală a lui Moniz astfel încât doar o mică gaură să fie creată în arcada zigomatică pentru ca instrumentul chirurgical să fie împins în creier.

„4 aprilie, 1942, unsprezece zile după lobotomie, râde mult”

Totuși, odată cu trecerea timpului, Freeman a devenit mult mai neglijent cu tehnicile sale. În 1945, Freeman a inventat lobotomia transorbitală, tehnică prin care un instrument similar dălții era introdus cu ciocanul în orbita pacientului. Procedura reprezintă originea termenului de „lobotomie cu daltă”.

Freeman folosea adesea fotografii cu pacienții săi drept „dovezi” ale beneficiilor lobotomiilor. În cadrul unei serii de imagini, o fotografie a fost intitulată „23 martie, 1942 înainte de operație… cea mai rea femeie”. Următoarea fotografie a fost intitulată „4 aprilie, 1942, unsprezece zile după lobotomie, râde mult”.

Freeman efectua până la 25 de lobotomii pe zi, în timp ce călătorea prin țară de unul singur, la bordul „lobotomobilului săi”. De asemenea, psihiatrul a renunțat la mănuși și orice alte măsuri de igienă, adesea fiind văzut cum mesteca gumă în timpul operațiilor, fără să-și sterilizeze mâinile, chiar și în camere de hotel. Un truc preferat de acesta era introducerea instrumentelor cu ciocanul în ambele orbite ale pacientului în același timp, ca o tactică de șoc.

Sora fostului președinte american John F. Kennedy

În mod deloc surprinzător, Freeman a ucis un pacient în 1967, care a murit din cauza unei hemoragii cerebrale după o lobotomie, iar lui Freeman i-a fost interzis să mai desfășoare operații.

Unul dintre cei mai notabili pacienți de lobotomie este Rosemary Kennedy, sora fostului președinte american John F. Kennedy. În timpul nașterii, o asistentă a ținut-o în interiorul canalului de naștere, astfel cauzând privare de oxigen. Rosemary avea să sufere de dificultăți de învățare. La vârsta de 20 de ani, sora președintelui era descrisă drept irascibilă și rebelă, iar tatăl său a apelat la ajutorul lui Freeman și al lui Watts.

La vârsta de 23 de ani, tatăl său a autorizat o lobotomie asupra fiicei sale. „Medicii i-au spus să recite poezii în timp ce o tăiau. Atunci când a tăcut, aceștia au știut că procedura a fost finalizată”, potrivit Lyz Lenz, pentru Marie Claire.

Procedura a lăsat-o pe Rosemary cu dizabilități fizice și mintale permanente, complet incapabilă să trăiască independent până la moartea sa, la vârsta de 86 de ani.

De unde a provenit popularitatea lobotomiei?

Popularitatea lobotomiei a părut să provină nu dintr-o dorință de a îmbunătăți calitatea vieții pacientului, ci mai degrabă de pe urma disperării din instituțiile de sănătate mintală prea aglomerate. Lobotomiile reprezentau o metodă ieftină și de durată pentru a controla pacienții „indisciplinați”, reducând costurile și eforturile îngrijirii acestora. Totuși, lobotomiile au avut consecințe devastatoare pentru pacienți (sau mai bine spus victime), variind de la suferință și până la moarte.

Un pacient care a suferit o lobotomie în Regatul Unit în 1974 a declarat pentru The Guardian că „a fost de parcă o coadă de mătură era împinsă în creierul meu și capul meu se despica”.

Howard Dully, cel mai tânăr pacient care a suferit o lobotomie (un alt pacient al lui Freeman), avea doar 12 ani. Din fericire, Dully a supraviețuit, însă a spus că „eram ca un zombi, nu știam deloc ce făcuse Freeman”. De asemenea, Dully atribuie lobotomiei infecțiile frecvente ale ochilor, precizând că intervenția i-a „distrus” canalele lacrimale.

Norvegia a oferit despăgubiri financiare pacienților care au suferit lobotomii

Un raport din 1996 al British Medical Journal detaliază că departamentul de sănătate norvegian a oferit despăgubiri financiare tuturor oamenilor care au suferit o lobotomie în Norvegia. Guvernul a recunoscut efectele pe termen lung ale lobotomiilor, „care includ dizabilități intelectuale, dezinhibiție, epilepsie, apatie, incontinență și obezitate”.

Neurochirurgul Henry Marsh a explicat pentru BBC că, „dacă vedeai un pacient după operație, părea în regulă, mergea și vorbea și mulțumea medicului”. „Faptul că era pur și simplu distrus ca ființă umană socială probabil că nu conta”, a adăugat Marsh.

„Este fiica mea dar o persoană diferită. Corpul ei este cu mine, dar sufletul său este cumva pierdut”, a spus mama unei paciente care a suferit o lobotomie.

Procedura lui Gottlieb Burckhardt încă mai continuă și astăzi

În cele din urmă, lobotomiile au devenit din ce în ce mai rare, odată cu apariția medicamentelor precum clorpromazina, care putea liniști pacienții fără a fi necesară intervenția chirurgicală. Uniunea Sovietică a interzis lobotomiile în 1950, însă practica a continuat până în anii 1980 în alte regiuni din lume precum Franța și Scandinavia.

Au existat și cazuri documentate care au avut loc mai recent. Cântăreața scoțiană Lena Zavaroni, diagnostică cu depresie și anorexie, a ales lobotomia în septembrie 1999, însă a murit de pneumonie o lună mai târziu.

Cu toate acestea, în cazul în care orice altă opțiune de tratament nu funcționează și pacientul își dă acordul, chirurgia cerebrală pentru tratarea bolilor psihice continuă sub denumirea de psihochirurgie. Aceste operații sunt rare, doar patru având loc în Marea Britanie între 2015 și 2016.

Leucotomiile încă mai au loc, considerate a fi o combinație între tractotomie subcaduată și cingulotomie anterioară, folosită pentru tratarea depresiei majore și a tulburării obsesiv-compulsive.

De fapt, procedura originală a lui Gottlieb Burckhardt încă mai continuă și astăzi. Rezecția corticală focală este folosită acum pentru înlăturarea țesutului cerebrale care cauzează convulsii la copii.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Băutura care provoacă boli cronice și îți „încetinește” creierul. Cât de des o consumi?

O nouă descoperire ciudată dezvăluie structurile creierului implicate în procesul de citire

Un studiu schimbă modul în care ne gândim la rețelele cerebrale. Cum a evoluat creierul uman?

„Elixirul tinereții” este de fapt un acid. Cum ne menține creierul tânăr?