Practici dentare bizare din istorie: de la „viermii dinților” la pasta din șoareci

Cred că nu am greși dacă am spune că de-a lungul timpului, oamenii s-au temut de durerea de dinți mai mult decât de orice alt tip de suferință fizică. Fără anestezie, fără instrumente sterile, fără igienă minimă, cu ani și ani în urmă, stomatologia era un teritoriu al improvizației, al superstițiilor și al soluțiilor care astăzi par de neconceput.

Ceea ce pentru noi este doar o vizită la dentist, chiar dacă uneori inconfortabilă, pentru oamenii din trecut era o încercare dureroasă, înfricoșătoare și adesea periculoasă. O privire asupra celor mai ciudate practici dentare din istorie arată cât de lung a fost drumul până la stomatologia modernă.

• Han van Meegeren și operele lui Vermeer. Maestrul falsificator care i-a păcălit pe naziști
• Unul dintre cei mai cruzi împăraţi din istorie. Orgiile lui au fost fără margini. Întreţinea relaţii…

Mult timp, în Sumerul antic, Egipt și până în Grecia clasică, originea durerilor dentare era atribuită unor „viermi microscopici” despre care se credea că pătrundeau în dinte și îl roadeau din interior. Această idee apare în texte medicale vechi de peste 3.000 de ani, iar tratamentele care se aplicau erau pe măsură: fumigații cu plante aromatice, unguente, tămâie și chiar încercarea de a „alunga viermele” cu fum cald.

Mitul viermilor dinților: cea mai răspândită explicație antică pentru durerea dentară

Dacă în Mesopotamia și Grecia durerea era atribuită unui „vierme invizibil”, în Europa medievală au apărut metode noi de a-l scoate la lumină. Una dintre ele presupunea aplicarea de miere direct pe dintele dureros, în ideea că „viermele” ar fi atras de dulceață și ar ieși la suprafață pentru a putea fi îndepărtat.

Desigur, în realitate, efectul era nul, ba chiar contraproductiv, având în vedere faptul că zahărul agrava inflamația și alimenta cariile. Evident, „viermii” nu au existat niciodată, oamenii observau doar pulpa dentară infectată ori straturile de dentină și smalț distruse, dar în lipsa unei explicații științifice, mitul a supraviețuit secole întregi și a modelat practici medicale rudimentare care astăzi par incredibile.

Cocaina, folosită ca anestezic în stomatologia secolului XIX

Înainte ca stomatologia modernă să introducă lidocaina și anesteziile sigure, cocaina era considerată un adevărat miracol medical. La finalul secolului XIX, medici și stomatologi o foloseau pentru amorțirea zonei înaintea extracțiilor sau curățării cavităților. Era eficientă, dar extrem de periculoasă: provoca dependență, intoxicații și numeroase incidente medicale, ceea ce a dus, în cele din urmă, la interzicerea ei. Ironia este că descoperirea proprietăților anestezice ale cocainei a stat la baza dezvoltării anestezicelor locale moderne.

Frizerii-chirurgi: oamenii care îți tundeau părul și îți scoteau dinții în aceeași vizită

În Evul Mediu și Renaștere, frizerul era omul bun la toate: tundea părul, extrăgea dinți, aplica ventuze sau efectua sângerări terapeutice. „Barber-surgeons”, cum erau numiți în Occident, lucrau fără studii medicale, fără unelte sterilizate și fără anestezie. Scaunul de frizer devenea, în câteva clipe, un scaun de tortură improvizat. Abia în secolul XVIII, odată cu instituționalizarea profesiilor medicale, frizerii au fost separați legal de chirurgi și dentiști.

Periuțele cu sârmă de alamă

În secolele XVIII–XIX, periuțele de dinți începeau să apară în casele europenilor. Cele obișnuite aveau peri din păr de porc. Dar pentru cei înstăriți existau variante „de lux”: periuțe cu sârmă de alamă sau cu fire metalice. Rezultatul? Gingii rănite, smalț zgâriat, infecții. Un preț mare plătit pentru o modă scumpă și complet improprie igienei orale.

Pasta de șoarece: leacul cel puțin bizar folosit în Anglia elisabetană pentru durerile de dinți

În Anglia secolului al XVI-lea, unul dintre cele mai ciudate tratamente pentru durerea de dinți era „mouse paste”, o pastă preparată din șoareci zdrobiți amestecați cu plante și condimente, care se aplica direct pe dintele dureros. Deși astăzi pare șocant, ideea avea rădăcini în medicina populară, unde anumite animale mici erau considerate purtătoare de „proprietăți vindecătoare”.

Sângerarea ca tratament pentru orice

Din Evul Mediu până în secolul XIX, sângerarea, extragerea deliberată de sânge, era prescrisă pentru febră, tulburări nervoase, migrene și, desigur, dureri de dinți. Procedura, complet lipsită de eficiență medicală, putea duce la slăbirea severă a organismului sau chiar la moarte. Totuși, a rămas o practică populară timp de sute de ani, în lipsa unei înțelegeri reale a cauzelor medicale.

Protezele din fildeș

Înaintea materialelor moderne, protezele dentare erau făcute din fildeș de elefant, os de balenă sau chiar dinții altor persoane. Deși, la prima vedere, aceste proteze păreau o soluție estetică, fildeșul era poros, absorbea mirosuri și se deteriora repede, devenind incomod și dificil de purtat, astfel că necesita înlocuiri dese. Abia apariția porțelanului dentar în secolul XVIII a schimbat situația.

Bruxismul și craniile magice: terapia babiloniană împotriva spiritelor

Scrâșnitul dinților în somn (bruxismul) este astăzi recunoscut ca o reacție la stres, anxietate sau probleme de ocluzie. Însă pentru babilonieni, fenomenul avea o origine cu totul diferită: era un mesaj al lumii de dincolo. Textele medicale antice sugerează că medicii considerau bruxismul un semn că un spirit încearcă să comunice cu persoana adormită. Remediul recomandat era dormitul lângă un craniu uman pentru a liniști fantoma. În cazurile „grave”, pacientul era sfătuit să pupe sau chiar să lingă craniul de șapte ori înainte de culcare. O terapie care, din perspectiva modernă, pare mai înspăimântătoare decât boala însăși.

Apa de gură cu urină: soluția romană pentru albirea dinților

Romanii au avut unele dintre cele mai avansate sisteme de igienă ale Antichității, dar noțiunile lor despre îngrijirea dentară pot surprinde. Un obicei răspândit era folosirea urinei ca apă de gură. Convingerea lor era că amoniacul din urină curăță, albește și dezinfectează dinții. Practica a devenit atât de comună, încât împăratul Vespasian a introdus o taxă pe colectarea urinei din latrinele publice, folosită în fullonica – atelierele de curățare și albire a textilelor. Deși amoniacul are proprietăți antiseptice, metoda era departe de a fi igienică.

Aqua fortis: albirea cu acid azotic în Evul Mediu

Unele metode medievale de „înfrumusețare” dentară erau la fel de periculoase ca tratamentele împotriva durerii. Pentru albirea dinților, unii frizeri-chirurgi aplicau aqua fortis, adică acid azotic, direct pe suprafața dentară. În teorie, substanta „curăța petele”; în practică, eroda smalțul cu o viteză alarmantă, lăsând dinții sensibili, galbeni și extrem de vulnerabili la infecții. Era un sacrificiu estetic mult prea mare, plătit cu sănătatea pe termen lung.

Privite astăzi, aceste practici par desprinse dintr-un roman gotic, dar cu toate astea, ele reflectă o luptă reală, a oamenilor care au încercat mereu, cu resursele disponibile, să aline una dintre cele mai acute dureri omenești.

Atunci când ne așezăm astăzi pe scaunul dentistului, poate că încă simțim o umbră de teamă. Dar istoria ne arată că trăim, fără îndoială, în cea mai bună perioadă pentru sănătatea orală.

Surse:

https://www.danowitdental.com/post/8-weird-dental-practices-throughout-history-you-wont-believe

https://www.iansmithdental.com/dental-health/5-weird-dental-treatments-history/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Tablouri blestemate: „Femeia care plânge” a lui Picasso și alte opere care ar aduce ghinion

Ötzi, omul din gheață: ce au descoperit cercetătorii în corpul unei mumii vechi de 5.300 de ani

Hesy-Re: un funcționar al faraonului, primul om din istorie recunoscut oficial ca dentist

Prima vizită la dentist: ce trebuie să știe părinții și cum pot transforma experiența într-una pozitivă