Cum a ajuns Rusia pe un curs de coliziune cu Japonia

La cumpăna dintre secolele XIX și XX, Rusia a început să se apropie tot mai mult de un conflict deschis cu Japonia. Expansiunea și atitudinea sa din ce în ce mai agresivă în Orientul Îndepărtat contrastau puternic cu prudența manifestată pe scena europeană. În acea perioadă, Imperiul Rus părea să acorde o atenție mai mare intereselor sale asiatice decât celor din Europa de Est. Care au fost motivele acestei orientări?

În 1894, Nicolae al II-lea a urcat pe tron într-un context intern marcat de insecuritate. Noul țar nu avea experiența politică necesară, iar respectul profund față de tatăl său îl făcuse, până atunci, reticent în a-și exprima propriile opinii asupra politicii de stat. În plus, încă din adolescență, nu manifestase un interes deosebit pentru studiul problemelor guvernării.

• Drumul spre conflict: Serbia și anexarea Bosniei și Herțegovinei
• În urmă cu 206 de ani s-a născut Alexandru Ioan Cuza. Conspiraţia din spatele abdicării sale

Nici după accederea la tron situația nu s-a schimbat semnificativ. Timiditatea și teama de responsabilitățile reale ale puterii l-au împiedicat, în primii ani, să-și impună preferințele politice, în măsura în care acestea existau, în fața guvernului.

Mai mult, îi lipsea și sprijinul executiv necesar pentru a orienta politica statului într-o direcție clară. De pildă, nu dispunea nici de un secretariat propriu, nici de un secretar personal. Deși obișnuia să ceară să fie informat chiar și asupra celor mai mărunte decizii ministeriale, într-un imperiu atât de vast precum Rusia, această practică risca să-l absoarbă în detalii nesemnificative, în detrimentul problemelor cu adevărat esențiale.

Balansarea politicii către Orientul Îndepărtat

Totuși, odată cu trecerea anilor, la începutul secolului XX, Nicolae al II-lea a reușit să imprime o anumită direcție politicii externe rusești.

„La sfârșitul anilor 1890, Rusia era direct implicată în pătrunderea din punct de vedere economic în China. Nu toată lumea din administrație era încântată de politica legată de Orientul Îndepărtat. Unii nu erau de acord cu imensele costuri pe care le implicau anumite angajamente militare sau de infrastructură.

Alții, cum era ministrul de război, generalul Aleksei A. Kuropatkin, priveau Orientul Îndepărtat ca pe o distragere a atenției de la chestiunile mult mai importante de la periferia vestică a imperiului, în special cele privind Balcanii și strâmtorile turcești. Însă, la acea vreme, Nicolae al II-lea era convins că viitorul Rusiei se afla în Siberia și în Orientul Îndepărtat și garanta faptul că exponenții politicii de Est primau în fața oponenților săi”, precizează istoricul Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

Cine îl influența pe Nicolae al II-lea?

Mai mult, deși a ezitat la început, în 1898, Nicolae al II-lea a sprijinit politica de confiscare a capului de pod din portul chinezesc Arthur din Peninsula Liaodong. În Coreea, Nicolae a sprijinit o politică de invazie a rușilor, care a plasat Imperiul Țarist pe un curs de coliziune cu Tokio.

„Intervențiile lui Nicolae au luat mai degrabă forma unor alinieri politice neoficiale decât a unor decizii executive. De pildă, avea o legătură strânsă cu antreprenorii aristocrați care exploatau pădurile de-a lungul râului Yalu din Coreea.

Magnatul din industria lemnului de la Yalu, A.M. Bezobrazov, fost ofiţer al cavaleriei de elită, s-a folosit de legătura strânsă pe care o avea cu țarul pentru a stabili regiunea Yalu ca platformă pentru extinderea neoficială a Imperiului Rus în Peninsula Coreeană. În 1901, ministrul de finanțe Serghei Witte informa că Bezobrazov se întâlnea cu țarul `nu mai puțin de două ori pe săptămână`, sfătuindu-l uneori ore în șir în legătură cu politica Orientului Îndepărtat”, scrie Christopher Clark.

Mulți dintre miniștrii guvernului rus nu priveau cu ochi buni prezența la Curte a acestor persoane influente, care veneau din afară, însă nu puteau face prea multe pentru a le diminua influența. Aceste personaje influente îl determinau pe țar să aibă o viziune mult mai agresivă în ceea ce privea politica Rusiei în regiunea respectivă.

Nicolae al II-lea: „Nu pot permite sub nicio formă ca Japonia să se stabilească acolo”

„Nu vreau să pun stăpânire pe Coreea, îi spunea țarul Nicolae al II-lea prințului Henric al Prusiei în 1901, însă nu pot permite sub nicio formă ca Japonia să se stabilească acolo. Asta ar însemna `casus belli`”.

Nicolae al II-lea și-a consolidat și mai mult controlul asupra acestei politici prin numirea unui „vicerege al Orientului Îndepărtat”, responsabil nu doar de problemele civile și militare, ci și de relațiile cu Tokio. Titularul funcției, amiralul Evgheni Ivanovici Alekseev, îi raporta direct țarului, fără a mai fi supus supravegherii miniștrilor.

„Nu este sigur dacă Nicolae al II-lea a adoptat în mod conștient o `politică` de război în ceea ce privește Japonia, însă cu siguranță poartă cea mai mare răspundere pentru izbucnirea războiului din 1904 şi, prin urmare, pentru dezastrele care au urmat”, consideră Christopher Clark.

Înfrângerea Imperiului Țarist în războiul cu Japonia din 1904-1905 nu a prevestit nimic bun pentru Nicolae al II-lea. Imperiul Țarist avea apoi să fie măturat de revoluția din 1905 și apoi de cele două revoluții din 1917, dar și de înfrângerile din Primul Război Mondial.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum era să izbucnească Primul Război Mondial cu doi ani mai devreme

Raportul care anunța Primul Război Mondial: „Într-o bună zi va avea loc un cataclism îngrozitor”

Cum s-au schimbat alianțele militare din Europa în doar 20 de ani. Drumul către Primul Război Mondial

Calculele greșite ale șefului armatei germane înainte de Primul Război Mondial. De ce credea că Germania nu mai are timp?