Mbogo: răzbunătorul din savană

Dur, puternic, neîmblânzit

Redutabilul bivol sălbatic african este, fără doar şi poate, cea mai agresivă specie de bovid sălbatic din lume. Reputaţia sa, pe deplin meritată, este cunoscută din cele mai vechi timpuri, nu doar în rândul celor care s-au încumetat să-l vâneze, ci şi în rândul cercetătorilor care l-au studiat în mediul său natural.

• Femelele de bivol sălbatic își aleg prietenii în funcție de personalitate
• Cinci produse din plastic, folosite zilnic de oameni, care sufocă planeta

Majoritatea întâmplărilor de vânătoare care îl au în prim plan sunt cât se poate de adevărate şi multe dintre acestea au un sfârşit tragic şi neaşteptat pentru „atotputernicul” om cu puşcă.
Localnicii africani i-au dat multe nume, cele mai frecvente fiind acelea de Nyati, Affalo, Onja sau Mbogo, dar indiferent de limba sau dialectul în care este rostit, numele său stârneşte teamă şi trimite spre o fiinţă cumplită, o încarnare perfectă a furiei şi răzbunării fără limite.

Caracterul său rebel şi dur l-a ţinut departe de orice încercare de domesticire. Este un bovid din subfamilia bivolilor (bubaline), extrem de robust şi masiv, cu oase solide şi neaşteptat de groase chiar pentru nişte bubaline. Subspecia bivolilor africani de savană atinge cele mai mari proporţii. Greutatea lor este cuprinsă între 500-910 kilograme, masculii find evident mai mari şi mai solid construiţi decât femelele.

Recordul speciei aparţine unui asemenea Mbogo doborât în Tanzania, a cărui greutate a atins fix 1.000 kilograme. Cu toate că este mai mic decât gaurul indian, bivolul sălbatic asiatic sau bizonul american, concurentul lor african deţine titlul de cel mai agresiv şi periculos erbivor din lume. Înfăţişarea sa caracteristică este întregită de picioarele relativ scurte, butucănoase şi de trupul îndesat, care emană ideea de forţă brută, neîmblânzită.

Mbogo merge de obicei agale prin savană, conştient de teama pe care o răspândeşte în jurul său. Nu are postura clasică, caracteristică mândrilor tauri de corrida, care stau ţanţoşi, cu grumazul ridicat, capul sus şi pieptul scos în evidenţă. Merge cel mai adesea cu capul uriaş ţinut orizontal în dreptul liniei trupului, sau în jos, ca şi cum purtatul enormelor coarne ar fi o povară. Nimic mai greşit! Imenşii săi muşchi din regiunea gâtului, pieptului şi spatelui sunt mai mult decât capabili să imprime forţe incredibile coarnelor devenite arme letale într-un conflict direct.

Inconfundabilii masculi au culoarea neagră, iar femelele au o haină într-o nuanţă brun-roşcată. Viţeii sunt roşcaţi, iar bătrânii masculi solitari prezintă zone decolorate în jurl orbitelor. Oricum, bivoli fiind, stau des în bălţi şi adoră să se tăvălească în noroi, ocazie cu care îşi protejează pielea de înţepăturile insectelor; din acest motiv, majoritatea timpului, culoarea sa este negricios-cenuşie, din cauza noroiului uscat cu care este acoperit.

Fiind o specie de bivol, pielea sa este mult mai groasă şi mai rezistentă decât a altor bovide, acţionând ca o armură naturală în faţa coarnelor rivalilor, colţilor leilor şi chiar gloanţelor. Unul dintre motivele pentru care uciderea unui bivol sălbatic african era atât de dificilă, în epoca primelor arme de foc, era reprezentat de această piele incredibil de tare, care pe alocuri atinge şi 5 cm grosime în cazul masculilor adulţi.

O altă diferenţă între bivoli şi bovine constă în faptul că aceştia au limbile netede, fără asperităţile prezente pe limba unei vaci, spre exemplu.
Totuşi, bivolii sălbatici africani sunt uşor de recunoscut datorită coarnelor lor caracteristice, unice în întregul regn animal. Coarnele au o formă arcuită, cu vârfuri ascuţite şi curbate spre spate. Extrem de late în regiunea frontală, coarnele se unesc în acea zonă, alcătuind un scut continuu osos, foarte gros şi rezistent, care nu este străpuns întotdeauna nici măcar de puternicele gloanţe ale armelor moderne de vânătoare.

Coarnele masculilor sunt mai mari şi mai groase decât ale femelelor, aceşti războinici singuratici obişnuind să îşi frece frecvent coarnele şi fruntea de trunchiuri de copaci şi tufişuri, ca o formă evidentă de demonstraţie a forţei şi temperamentului.

Stăpânul urii

Răzbunătorul cu coarne este unul dintre cele mai de succes erbivore din Africa, trăieşte încă în savane, liziera pădurilor şi zone ierboase cu surse de apă. Spre deosebire de alte erbivore, bivolii Africii preferă habitatul bogat în tufişuri dese. Preferă să pască iarbă în sezonul ploios, hrănindu-se preponderent cu frunze în cel secetos. Trăiesc preponderent în turme, ale căror efective variază în funcţie de condiţiile optime oferite de teritoriile prin care migrează.

„Inima” turmei este alcătuită din femele, viţei şi exemplarele juvenile, imature sexual. Ierarhia este strictă, turma fiind condusă întotdeauna de cea mai experimentată şi autoritară femelă. Nucleul turmei este înconjurat de masculii tineri, care păstrează o distanţă considerabilă faţă de masculul dominant, întotdeauna uşor de identificat pe baza taliei sale impresionante şi a coarnelor imense.

În perioada secetoasă, masculii se desprind de turmă şi trăiesc în grupuri proprii. Sunt nişte războinici neostoiţi, masculii se luptă deseori între ei, fie cu scopul de a se juca şi a-şi testa forţele, fie pentru dreptul de a deveni exemplarul dominant. Luptele serioase între masculi sunt rare, bivolii sălbatici africani fiind celebri pentru altruismul şi unitatea de care dau dovadă mai ales în caz de pericol. Sunt cunoscute numeroase cazuri în care masculii rivali, care se luptau zilnic pentru şefia turmei, uitau instantaneu de vechile duşmănii şi se aruncau cu furie să-şi ajute rivalul atunci când acesta era atacat de lei.

În mod particular, viţeii sunt protejaţi de toţi membrii turmei. Ei apar pe lume întotdeauna în perioada sezonului ploios, după o perioadă de 11-12 luni de sarcină. Viţeii nou-născuţi rămân ascunşi în vegetaţia deasă în primele lor săptămâni de viaţă. Legătura dintre bivoliţă şi viţel este una extraordinar de puternică şi durează mai mult decât în cazul restului bovidelor. Viţelul începe să devină independent de-abia după împlinirea vârstei de doi ani.

În afară de om, bivolii Africii nu prea au mulţi duşmani naturali.

Doar leii îndrăznesc să-i vâneze, şi nici măcar ei nu au întotdeauna succes. Grupurile neexperimentate de lei reuşesc foarte greu să doboare măcar un singur bivol, fiind celebre cazurile documentate în care leii reuşeau să ucidă un bivol abia după ore de atacuri nereuşite şi hărţuiri repetate. Cu toate acestea, există exemple, rare ce-i drept, în care masculi de leu extraordinar de puternici au reuşit să ucidă singuri un bivol.

În rest, hienele şi leoparzii reuşesc foarte rar să ucidă câte un viţel, de regulă rătăcit de turmă.
Există un singur animal pe care bivolul african îl urăşte de moarte şi pe care l-ar ucide cu orice ocazie, acesta fiind, bineînţeles, leul.

Prin urmare, nu sunt deloc rare cazurile în care leii sunt omorâţi de turmele furioase, sau chiar cazuri în care bivolii care au simţit în nări miros de leu şi au decis pe loc să abandoneze păscutul şi să pornească în adevărate expediţii de identificare şi ucidere a leilor surprinşi. Au fost numeroase situaţii în care turma s-a mobilizat de la sine şi a căutat premeditat pentru a se răzbuna, grupul de lei care i-a ucis un membru.
Există documentat un caz în care o turmă furioasă a urcat un grup de leoaice intr-un copac salvator şi le-a ţinut „prizoniere” acolo aproximativ 2 ore, răstimp în care bivolii stârniţi scurmau pământul de la rădăcina copacului.

Nici măcar puii de lei nu sunt cruţaţi. Dacă turma descoperă din întâmplare câţiva pui de lei prea mici să fugă şi să se salveze, aceştia sunt literalmente călcaţi în copite şi zdrobiţi cu coarnele.
Trebuie amintit că un mascul de bivol sălbatic african ascunde în sine forţa combinată a 4 tauri domestici, conform testelor efectuate de către dr. John Conde, o autoritate în domeniu.

Va supravieţui lăcomiei omului?

Mărimea şi forţa sa formidabilă, caracterul extrem de bătăios, rezistenţa şi spiritul său de luptător şi, nu în ultimul rând, trofeul reprezentat de coarnele sale unice, l-au propulsat pe bivolul sălbatic african în rândul celor mai căutate specii de vânat din lume.

Încă de la primii exploratori europeni în Africa, veştile despre existenţa unui vânat atât de periculos au atras spre Continentul Negru vânători pasionaţi din întreaga lume.
Cunoscut în limbaj vânătoresc cu poreclele sugestive de „Moartea Neagră” sau „Cel ce face văduve”, bivolul african a fost inclus cu onoare în galeria aşa-numiţilor „Big Five” din Africa, alături de leu, elefant, hipopotam şi leopard.

Dacă hipopotamul este animalul care ucide anual cei mai multi oameni în Africa, bivolul sălbatic este specializat în uciderea celor care-i vor moartea.
Aproximativ 200 de vânători băştinaşi sau veniţi din întrega lume sunt trimişi pe lumea cealaltă în fiecare an de către furioşii cu coarne arcuite.
Pentru mulţi vânători niciun animal nu este mai preţuit şi admirat decât colosul greu de ucis din savane.
Conform declaraţiilor acestora, senzaţia de pericol şi entuziasm oferită de urmărirea şi uciderea unui bivol nu se compară cu nicio trăire similară venită din partea altei specie de animale. Iar întrucât identificarea, urmărirea şi împuşcarea unui bivol se face întotdeauna pe jos, departe de adăpostul relativ al maşinii de teren, riscurile dau dependenţă multor purtători de puşcă.
Cu toate acestea, moartea trimisă de bivoli loveşte deseori şi în rândul oamenilor însetaţi de sânge.
Bivolul african este cumva diabolic de răzbunător, cum l-au descris Stanley, Livingstone, Hemingway… Este înzestrat cu o memorie incredibilă, comparabilă cu a elefanţilor, astfel încât, daca a fost rănit, îl ţine minte perfect pe cel care a tras asupra lui şi caută să-l ucidă cu prima ocazie.

De fapt, conform spuselor unui reputat cercetător, vânătoarea de bivoli africani nu este o vânătoare în sensul stric al termenului, deoarece omul se poate transforma oricând din vânător în vânat.
De regulă sunt ucişi doar bivolii bătrâni şi singuratici, posesorii celor mai mari coarne.
Dar tocmai aceştia sunt cei mai periculoşi: vârsta, experienţa acumulată şi cantitatea uriaşă de testosteron din sânge se unesc pentru a face dintr-un asemenea exemplar un adversar cu o forţă colosală, extrem de iute şi imprevizibil, protejat de o piele ca o armură naturală.

Bivolul care a fost rănit nu fuge precum alte animale, ci se ascunde în tufişuri, rumegându-şi ura şi durerea cu răbdare, aşteptând ca oamenii să treacă prin dreptul său, pentru a ţîşni fulgerător într-un atac surpriză în spatele grupului de vânători.
În alte cazuri, inteligenţa sa remarcabilă îl determină sa ocoleasca grupul de vânători şi să şarjeze astfel din flanc, maximizându-şi „şansele” de a împunge şi a călca în picioare cât mai mulţi oameni.

Chiar dacă se trage asupra lui, bivolul tot mai are câţiva „aşi în mânecă”. Dacă nu este lovit direct în inimă sau în coloană, lovituri extrem de improbabile, căci răzbunătorul savanei se mişcă precum un fulger negru ornat cu coarne, colosul nu cade din foc, ci îşi continuă misiunea de pedepsirea a nesăbuiţilor bipezi. Vorba vânătorilor sud/africani este foarte potrivită : „Pentru un bivol nu există niciodată o puşcă îndeajuns de mare”. Pentru vânătoare se utilizează muniţie cu calibru minim de de .375 Magnum; mulţi folosesc gloanţe de calibru .458.

În prezent, Tanzania este considerată raiul vânătorilor de bivoli, urmată de Zambia (cu concentraţiile sale de turme din valea râului Luangwa), Zimbabwe, Mozambic şi Africa de Sud. În preajma anului 1890, bivolul sălbatic african a fost în pericol de extincţie totală din cauza unei epidemii de pestă bovină care s-a suprapus cu cazurile numeroase de pleuro-pneumonie. Din fericire, puternicul războinic a supravieţuit, iar astăzi trăiesc circa 900.000 de exemplare. Bivolul african este o specie de vânat prohibitivă, preţul doborârii unui exemplar capital fiind de minimum 10.000$.

Cele mai mari pericole la adresa sa sunt totuşi epidemiile de tuberculoză bovină, cum au fost cele din ultimii ani, care au secerat mare parte din populaţiile din Africa de Sud.
Şi totuşi, cu sau fără spectrul bolilor şi al lăcomiei vânătorilor, bivolul sălbatic african pare a avea şanse serioase de a supravieţui.

Caracterul, înfăţişarea, dârzenia şi mai ales temperamentul său inconfundabil îl recomandă drept un învingător, chiar în condiţiile viitorului incert şi volatil cu care se confruntă întreaga megafaună a Africii.