Prima pagină Cultură

Cum au uitat romanii un mileniu de istorie

Adrian Nicolae | 30.05.2008 |
Cum au uitat romanii un mileniu de istorie     no tags + zoom
Galerie foto (1)

Istorie se cheama ceea ce s-a intamplat cu adevarat, nu ceea ce am vrea sa se fi intamplat, declara in urma cu aproape un secol marele istoric roman Nicolae Iorga. Un adevar cu valoare de postulat, daca luam in calcul zecile de mistificari care au avut ca subiect istoria romanilor, in special istoria formarii poporului roman, dupa retragerea aureliana din anul 271. In speranta ca putem aduce o raza de lumina asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie valaha, va invitam sa descoperiti, asa cum spunea si Iorga, o frantura de istorie, asa cum s-a intamplat cu adevarat.

Faptul ca nici la ora actuala nu exista un consens cu privire la evolutia populatiei daco-romane si la originile poporului roman se datoreaza, spun istoricii, unei asa numite „taceri a surselor istorice”, motiv invocat, in special, de catre adeptii teoriei migrationiste care sustin ca teritoriul Daciei a ramas o „Terra deserta” odata cu retragerea administratiei romane de la nordul Dunarii. Si cu toate acestea, continuitatea proto-romanilor pe teritoriul Daciei este atestata, fara putinta de tagada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Dacii si de , mai mult sau mai putin, rarele inscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea si pana in secolul al XIII-lea, odata cu intemeierea Tarii Romanesti sub Basarab I.

Despre retragerea aureliana si continuitatea daco-romanilor

Invaziile triburilor germanice si carpice, in valuri succesive, in provinciile dunarene, au silit administratia romana sa abandoneze Dacia, aceasta retragandu-se strategic in sudul Dunarii. De altfel, nici revoltele dacilor ocupati nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luand amploare, mai ales, dupa moartea imparatului Traian – fapt ce vine sa contrazica scrierile secretarului personal al acestuia, care mentiona, la sfarsitul razboaielor dacice, ca intreaga populatie autohtona fusese redusa la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in literatura stiintifica, cei mai multi specialisti optand pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, in timpul imparatului Aurelian. Faptul ca provincia intemeiata de Traian nu a fost parasita de intreaga populatie este evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la care se adaugau clasele instarite, in special cele din zonele urbane, proces care se va repeta intocmai si in alte provincii romane.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii este dovedita de singura copie a unei harti romane, unica, de altfel, pastrata pana in zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an in care imparatul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizant, fosta asezare pescareasca de pe malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai putin de 88 de localitati cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este cu atat mai mare cu cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta realizata in scopuri comerciale, dovedind asadar o stransa legatura economica a romanilor cu populatia ramasa in fosta provincie dacica.

Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah. Istoricul grec Zosimos mentioneaza, de asemenea, in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma. Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian. Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman. Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia dar si al celui de dac.

Curios este faptul ca, desi exista multi adepti ai teoriei migrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea trasmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit in canoanele vremii. De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, cel mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici imparatul Galerius (293-311), imparat roman de oricine dacica, nascut, se pare, la sudul Dunarii, din tata trac si mama „transdanubiana”, termen referitor la fosta populatia daca din provincia cu acelasi nume. Mai mult, Galerius era poreclit de catre cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decat evidenta la vechile sale ocupatii, specifice, de altfel, populatiei romane de origine daco-getica. La fel de important, pentru sustinerea ideii de continuitate a populatiei dacice sau daco-romane, este si imparatul Maximinus Thrax (imparat de origine traca), cel care incepand cu anul 236 se afla in razboi cu dacii liberi si cu sarmatii.

Continuitatea crestina si culturile de la nordul Dunarii

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri (agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana) sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti. Totodata se remarca si continuitatea comertului cu Bizantul, o dovada in plus a legaturilor dintre Imperiul Roman de Rasarit si populatiile de la nordul Dunarii.

Influenta valului migrator slav se observa pe teritoriul fostei provincii romane prin cultura Dridu, cultura remarcabila din care iese in evidenta ceramica lucrata la roata, ceramica ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va raspandi si la sudul Dunarii, un rol important avandu-l Primul Tarat Bulgar, desi componente ale sale sunt observate si in spatii ce depasesc autoritatea bulgara.

Secolele XI-XII aduc o alta cultura, Raducaneni, caracterizata prin prezenta cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrata la roata si obiectele care vadesc prezenta unei populatii sedentare. Cultura Raducaneni este cu atat mai importanta cu cat raspandirea asezarilor umane depaseste zona montana sau deluroasa si se apropie de campie, fapt ce se datoreaza si cresterii demografice.

Deosebit de importanta este continuitatea crestina a populatiei autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astazi ca romanizarea si crestinarea comunitatilor dace au reprezentat activitati sincrone si complementare, marturii ale unei vieti crestine datand fara intrerupere inca din secolul al III-lea. Mai mult, incepand cu secolul al IV-lea, se inmultesc, pe langa obiectele cu caracter religios si mormintele de factura crestina. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Dacii, nu era crestin, obiectele liturgice si mormintele nu pot apartine decat populatiei autohtone, de sorginte daco-romana. Aparitia unor necropole de incineratie sau chiar birituale sunt considerate, astazi, ca apartinand slavilor si bulgarilor. In Dobrogea, procesul de contopire a populatiei dace cu cea romana este si mai evident, primul nume romanesc „Petre”, fiind descoperit intr-o inscriptie de pe un vas de lut datat in secolul III, vas descoperit in fostul castru roman de la Capidava.

Nu mai putin importanta este marturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta mentioneaza pe langa prezenta hunilor in Pannonia si populatia autohtona, pe care o numeste barbara:
:"[...] De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o campie, si am trecut peste mai multe rauri navigabile dintre care cele mai mari, dupa Istros, erau asa numitul Drecon, apoi Tigas si Tifesas. Pe acestea le-am trecut in barci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii la poarta in carute, deoarece locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare, si anume in loc de grau, mei, in loc de vin, mied, dupa cum il numesc localnicii. Slujitorii care ne insoteau aveau si ei mei si o bautura preparata din orz, barbarii o numesc camos...Apoi, dintr-o regiune plina de dealuri am ajuns intr-o campie impadurita. Acolo ne-au primit luntrasi barbari in barci monoxile facute din trunchiuri de copaci, taiate si scobite de ei insisi. Ei ne-au trecut dincolo de rau, cu toate ca nu se pregatisera pentru noi, ci pentru a transporta multimea barbara, pe care am intalnit-o in cale, deoarece Attila isi pusese in gand sa treaca la vanatoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scit facea pregatiri de razboi sub pretext ca nu-i fusesera restituiti toti fugarii. Dupa ce am trecut Istrul si am strabatut impreuna cu barbarii un drum de aproape saptezeci de stadii, am fost nevoiti sa ne oprim intr-o campie pana cand Edecon i-a instiintat pe Attila despre sosirea noastra...Dupa ce am trecut cateva rauri, am sosit intr-un sat foarte mare unde se spunea ca se afla cea mai stralucita dintre toate locuintele lui Attila, construita din barne si scanduri frumos poleite si bine incheiate si inconjurata cu o imprejmuire de lemn, pusa de frumusete, nu pentru intaritura. Dupa locuinta regelui se gasea locuinta lui Onegesius impodobita si aceasta cu o imprejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era infrumusetata cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de imprejmuire era o baie, construita de Onegesius, cel mai bogat dintre sciti dupa Attila, cu piatra adusa din tara peonilor, deoarece la barbarii din partile acelea nu se gaseste piatra si lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea”.

Aparitia valahilor pe scena istoriei

Originile termenului de valah se regasesc cu mult inainte de aparitia proto-romanilor, mai precis la populatiile de origine germanica in ale caror idiomuri, “walha” desemna celtii din triburile vecine, una dintre dovezile in acest sens fiind denumirea straveche a vechilor celti din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odata cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea isi schimba sensul, definind acele populatii romanizate. De abia odata cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populatiei de la nordul Dunarii, ca o recunoastere a descendentei acesteia din Imperiul Roman. Cronicile bizantine, incepand cu secolul al X-lea, vor defini comunitatile de pe teritoriul fostei provincii Dacia cu acest apelativ. La fel se va intampla si cu celebra cronica ungara a notarului Anonymus, care pomeneste in repetate randuri prezenta valahilor, vlahilor, valohilor sau a blascilor in Transilvania si la nordul Dunarii.

FACTS

Printre alte mentiuni ale prezentei valahilor in zona nord dunareana se numara:
  • Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care in secolul a IX-lea pomeneste prezenta Tarii Balakilor (Blahilor) in nordul Dunarii;
  • Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbeste despre valahi ca despre colonistii romani;
  • Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, in “Gesta Henrici”, pomeneste Blachina – Tara Blahilor – printre cuceririle Romei;
  • Literatul persan Gardizi, care in secolul al XI-lea mentioneaza prezenta unui popor crestin de origine latina, situat intre neamurile rusilor, bulgarilor si ungurilor;
  • Cronica imparatului german Friederic Barbarossa, cel care aminteste existenta unei tari numite Walahia intre Muntii Carpati si Dunare;
  • Cronica turceasca din secolul al IX-lea, Ogusmane, care mentioneaza existenta unei tari a valahilor, situata la nordul Dunarii si la nordul Marii Negre, pana la Nipru;
  • Mentiunea din cronicile khazare a Tarii Ardil – Ardeal – nume preluat de triburile ungare si transformat in Erdely
Material realizat cu sprijinul Muzeului National de Istorie a Romaniei
Multumim doamnei muzeograf si specialist in arheologie medievala, Dr. Irina Ene


Citeste vinerea viitoare despre invazia ungurilor in Pannonia si Transilvania si prezenta principilor valahi in spatiul fostei Dacii, conform Cronicii Notarului Anonimus