Prima pagină Stiinta

Trăind în Antropocen: era în care Omul transformă planeta

Mihaela Stanescu | 06.23.2011 | ● Vizualizări: 1917
Trăind în Antropocen: era în care Omul transformă planeta     ecologie, antropocen, om, terra, pamant, mediu + zoom
Galerie foto (5)

De la formarea sa, acum 4,5 miliarde de ani, Pământul a trecut prin multe. Ere geologice s-au succedat, fiecare cu trăsăturile ei specifice, fiecare aducând schimbări în înfăţişarea şi funcţionarea planetei. Dar cea mai recentă perioadă de evoluţie, cea în care ne aflăm, e una cu totul diferită de celelalte, iar asta ni se datorează nouă, oamenilor.

Să potrivim mai întâi epoca noastră în contextul evoluţiei Terrei: acum 65 de milioane de ani, după evenimentele cosmice catastrofale care au dus la marea extincţie în care au pierit şi dinozaurii, a început era numită Cenozoic, caracterizată prin câteva mari evenimente la scară planetară: ridicarea Munţilor Himalaya, apariţia Oceanului Atlantic - prin despărţirea americilor de Africa şi Eurasia -, răspândirea masivă a mamiferelelor şi a plantelor angiosperme.

Cenozoicul, însă, nu fost o perioadă uniformă, în care nu s-ar fi schimbat mare lucru - dimpotrivă, în cele 65 de milioane de ani, au existat perioade mai scurte, cu caracteristici îndeajuns de distincte pentru a permite o subîmpărţire a Cenozoicului în trei perioade:

  • Paleogen ( acum 65,5-23,03 milioane de ani), în care fenomenele cele mai caracteristice au fost diversificarea extrordinară a mamiferelor (care, profitând de golul lăsat de dispariţia dinozaurilor, au evoluat rapid, de la forme mici, puţin specializate, la mii de specii diferite, adaptate la cele mai variate medii de viaţă) şi evoluţia paăsărilor, care au ajuns să semene cu formele actuale.
  • Neogen (acum 23,03-2,588 milioane de ani), perioadă în care păsările şi mamiferele şi-au continuat evoluţia în ritm ameţitor, clima s-a mai răcit oarecum, faţă de Paleogen, iar America de Nord şi cea de Sud s-au unit prin apariţia istmului Panama. Şi s-a mai întâmplat ceva important în Neogen, ceva care ne apropie de subiectul nostru: şi-au făcut apariţia pe lume strămoşii omului.
  • Apoi, a urmat Cuaternarul, care a început în urmă cu 2,588 milioane de ani şi continuă şi azi.

Staţi, că încă nu s-a terminat cu împărţirea în perioade; îmi pare rău că e aşa de complicat (ştiu că seamănă cu teoria chibritului - partea de mijloc a părţii de sus a părţii de mijloc şi tot aşa), dar vorbim despre evoluţia unei întregi planete, în perioade de milioane de ani, n-are cum să fie foarte simplu.

Cuaternarul s-a caracterizat, în primul rând, printr-o succesiune de perioade reci şi perioade de încălzire a climei; glaciaţiunile, în cursul cărora mari scuturi de gheaţă au acoperit regiunile azi temperate, au alternat cu perioade mai călduţe, care au permis multor specii, printre care şi oamenii, să colonizeze planeta până în regiunile subpolare.

Acum 10.000 - 12.000 de ani, când ultima mare glaciaţiune a luat sfârşit, iar gheţarii continentali s-au retras, s-a sfîrşit prima perioadă a Cuaternarului, numită Pleistocen, şi a început cea de-a doua, cea în care credeam, până mai ieri, că ne aflăm: Holocenul.

Epoca Omului

Holocenul de dinaintea ascensiunii rapide a civilizaţiei umane a fost o perioadă blândă şi cu caracteristici destul de stabile, în comparaţie cu Pleistocenul care a precedat-o.

Ceea ce are însă cu adevărat nou şi palpitant actuala perioadă suntem noi, oamenii. Prezenţa noastră pe scena evoluţiei, gradul de dezvoltare la care am ajuns în ceea ce priveşte societatea şi nevoile ei, au dus la un rezultat nemaivăzut până acum în istoria Terrei. Deşi teorii bine argumetate susţin că vieţuitoarele însele modelează, într-o măsură, mediul în care trăiesc, influenţând chiar caracteristicile geologice ale diverselor perioade, niciodată până acum această influenţă nu a fost atât de profundă ca aceea exercitată de om de câteva mii de ani încoace. Nicio altă specie nu a schimbat Pământul într-atâta.

Atunci, mai e cazul să-i zicem Holocen acestei părţi din viaţa Pământului? Unii nu mai vor să-i spună aşa: recunoscând contribuţia enormă a omului, a omenirii, la schimbările din viaţa planetei, o parte a comunităţii ştiinţifice vorbeşte deja despre o "epocă a omului" în viaţa planetei, despre o perioadă caracterizată, mai presus de orice, prin transformările aduse Pământului de această specie fără seamăn, una dintre milioanele de specii ale planetei şi totuşi, prin efectele prezenţei ei, altfel decât oricare alta de pe Pământ.

În anul 2000, se afirmă într-un articol apărut în The Economist, Paul Crutzen, chimist specializat în studiul atmosferei, şi colegul său Eugene Stoermer au sugerat ca această perioadă să fie numită Antropocen - "epoca omului" - recunoscând astfel faptul că, de câteva milenii încoace, omul nu mai unul dintre elementele mediului natural, ci o forţă capabilă să modifice natura.
Termenul de Antropocen a fost preluat, treptat, de o parte tot mai mare a comunităţii ştiinţifice şi e folosit pe scară tot mai largă: datele "oficiale" privind istoria Pământului se schimbă, iată, sub ochii noştri.


Poate au dreptate: acum 12.000 de ani, omul era, încă, unul dintre multele animale din natură, chiar dacă avea câteva unelte de piatră şi os; era supus capriciilor vremii, vulnerabil în faţa naturii, iar prin numărul mic de indivizi ce populau la timpul acela Pământul, nu avea forţa de a exercita o influenţă vizibilă asupra mediului natural.
Acum însă, toate acestea s-au schimbat.

Omul care schimbă faţa Pământului

Antropocenul se deosebeşte de Holocenul care l-a precedat prin faptul că imensa majoritate a ecosistemelor planetei poartă urmele prezenţei omului.

Diguri mici sau mari (sau uriaşe) stăvilesc râurile şi fluviile. Enorme suprafeţe de pădure sunt defrişate an de an, în locul lor apărând păşuni sau culturi. Există mai mulţi copaci în ferme decât în pădurile naturale, iar pădurile însele nu mai sunt ce-au fost: sunt tăiate de şosele asfaltate pe care circulă maşini, iar în regiunile temperate, cel puţin, multe dintre păduri sunt plantate de om şi se deosebesc de pădurile originare, care mai există doar pe suprafeţe mici. Apele şi aerul conţin substanţe care n-au existat niciodată în natură, multe specii dispar înainte de vreme, datorită distrugerii habitatelor lor, iar numeroase plante şi animale ajung să trăiască în locuri în care n-ar fi ajuns niciodată dacă n-ar fi fost omul care să le ducă acolo.

Dacă nişte paleontologi veniţi din viitor ar cerceta fosilele din Antropocen, ar constata o uniformitate surprinzătoare a faunei şi florei pe globul pământesc, în ciuda diferenţelor care nouă ni se par evidente. Noi vedem speciile sălbatice şi ni se pare că e mare deosebire între fauna Africii şi cea a Americii de sud - şi chiar este - dar cercetătorii de fosile imaginaţi de noi ar lua în calcul şi vestigiile plantelor cultivate şi ale animalelor domestice. Or, domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor sunt printre cele mai puternice efecte ale prezenţei umane pe Terra în ultimele 10 milenii, iar de 500 de ani încoace, de când fauna şi flora Americilor au devenit cunoscute în Lumea Veche, deosebirile s-au tot redus.

Dar nu numai în peisaj se văd urmele omului. Specia umană a influenţat profund dinamica planetei, până la nivel chimic, biochimic şi geologic. Cercetările au identificat modificări profunde atât în ciclul carbonului, cât şi în ciclul azotului, două mecanisme geochimice care azi "merg" foarte diferit de felul în care mergeau în prima parte a Holocenului, când specia umană încă nu ieşise la rampă.



Numai în ultimele 200-300 de ani, prin arderea combustibililor extraşi din scoarţa terestră, s-au eliberat în atmosferă (sub formă de CO2) cantităţi de carbon fosil pe care natura le depozitase în sute de milioane de ani.
Urmările acestei încărcări cu CO2 a atmosferei sunt, susţin unii specialişti, o climă mai caldă, topirea gheţarilor şi a calotelor glaciare, creşterea nivelului apelor mări, o sporire a eficienţei fotosintezei în cazul multor specii de plante, intensificarea ciclului hidrologic (evaporare / precipitare) şi modificarea caracteristicilor chimice ale apelor oceanice.

În cazul ciclului azotului, situaţia e chiar mai interesantă, prin faptul că aici a fost vorba despre o acţiune voită, o intenţie de a schimba lucrurile. În secolul al XIX-lea, savanţii care studiau procesele naturale au ajuns, cumva, la concluzia că există o lipsă de azot la nivel global, că procesele naturale nu puteau asigura necesarul de azot al planetei cu tot ce locuia pe ea. Soluţia găsită a fost una chimică: fixarea azotului atmosferic într-o formă sintetică, utilizabilă de către om pentru a corecta presupusul deficit de azot. Procesul Haber-Bosch, prin care azotul şi hidrogenul reacţionează formând amoniac, a stat la baza fabricării îngrăşămintelor chimice azotoase. Se poate spune că a fost vorba despre prima acţiune de geoinginerie la scară globală. Efectele - atât pozitive, cât şi negative - au întrecut toate aşteptările.

Folosirea îngrăşămintelor chimice care conţin azot a dus, într-adevăr, la creşterea conţinutului de azot al solului. Înainte de vremea îngrăşămintelor, solul era îmbogăţit cu azot doar printr-un mecanism natural: bacteriile fixatoare de azot extrăgeau elementul cu pricina din aerul atmosferic (unde azotul se găseşte în proporţie de 78%) şi îl introduceau astfel în sol. Prin intervenţia umană (fertilizarea cu îngrăşăminte chimice), cantitatea de azot fixat anual în sol a crescut cu peste 150%.

Cât de puternic a fost efectul acestui demers se vede din faptul că, după calculele specialiştilor, 40% din azotul conţinut în proteinele consumate de oamenii contemporani provine din îngrăşămintele chimice. Mai multe proteine mâncate = o stare mai bună de nutriţie, implicit de sănătate, iar acest lucru a avut ca efect, pe termen lung, creşterea populaţională. N-am fi ajuns la 7 miliarde de exemplare umane (cu toate consecinţele acestui "efectiv" asupra planetei) dacă n-am fi sporit viteza ciclului azotului.

În ansamblu, creşterea cantităţii de carbon din aer şi a celei de azot din sol au modificat echilibrul acestor două cicluri fundamentale din "fiziologia" planetei.
CO2 din aer se dizolvă în apele oceanului, dând naştere acidului carbonic şi altor substanţe, iar creşterea cantităţii de CO2 duce la o acidificare puternică a mediului marin, cu consecinţe potenţial severe asupra faunei, de unde o scădere considerabilă a productivităţii.
Cantitatea mare de azot din sol, spălată de ploi, ajunge în pânza freatică şi de aici în apele dulci şi marine, determinând proliferarea unor organisme în dauna altora (de pildă, înfloriri algale - înmulţirea explozivă a unor alge, ce secretă toxine care otrăvesc alte forme de viaţă).


Aşadar, influenţa omului e neîndoielnică; rămâne de văzut încotro o pornim de aici. E probabil momentul unei drastice schimbări a tiparului de gândire.

Bun şi rău

Tendinţa generală e aceea de a considera că oamenii fac rău planetei - ceea ce, dacă ne uităm la unele dintre consecinţele ecologice ale activităţii umane, nici nu e de mirare. În cadrul acestei viziuni, denumirea de Antropocen exprimă faptul că trăim într-o eră caracterizată de influenţa rea, distructivă, a omului asupra planetei. De aici şi apelurile la acţiuni menite să inverseze această tendinţă, să restabilească echilibrul, oprind alunecarea spre dezastru.

Ideea centrală a acestui model de gândire este aceea de a evita să depăşim un anumit prag, dincolo de care revenirea n-ar mai fi posibilă, şi de a ne reîntoarce la condiţiile relativ stabile din Holocen, inclusiv prin măsuri active, cum ar fi alcalinizarea artificială a apelor oceanelor, pentru a compensa acidificarea şi a restabili echilibrul, restrângerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi alte măsuri conservatoare, pentru a ajunge la valorile de dinaintea revoluţiei industriale, unde ne-am simţi în siguranţă, spre deosebire de acum, când trăim în periculosul Antropocen, sub ameninţarea unei catastrofe ecologice globale.

Criticii acestei viziuni susţin, însă, că ea nu e realistă: în Holocen nu existau 7 miliarde de oameni (10 miliarde, peste câteva decenii) cu aspiraţii la un nivel de viaţă decent şi care ar avea nevoie, astfel, de mult mai mult decât poate oferi un Pământ readus şi menţinut la condiţiile din Holocen.



Există şi un alt mod de a vedea lucrurile? Ei bine, există, în mintea unora dintre oamenii de ştiinţă, o viziune a unui Antropocen "bun" - productiv, stabil, capabil să ne asigure tuturor supravieţuirea la un nivel confortabil. Doi dintre aceşti pionieri ai noii perspective, britanicii Timothy Lenton (Universitatea Exeter) şi Andrew Watson (Universitatea East Anglia), autorii unei cărţi numite Revoluţiile care au creat Pământul, susţin că, în trecutul planetei, marile tranziţii de la un mod la altul de funcţionare a mecanismelor planetare au fost asociate întotdeauna cu modificări drastice ale cantităţii de energie disponibilă pentru biosferă. Exemplu: creşterea nivelului de oxigen din atmosferă, în două momente diferite din istoria Terrei - acum 2,4 miliarde de ani şi acum 600 milioane de ani - au dus la schimbări majore în biosferă: apariţia celulelor complexe, în primul caz, şi a animalelor mari, în al doilea. În ambele cazuri, sporirea cantităţii de oxigen - implicat major în procesele energetice din lumea vie - a dus la modificarea dramatică a vieţii pe Terra.

Atunci, de ce n-am aplica acest concept şi energiei produse de om? Dacă vom putea produce cantităţi mai mari de energie curată, vom putea, pe baza ei, să ne dezvoltăm fără a ajunge să trăim cu toţii în cvasi-sărăcie.

Ca exemplu, suntem deja pe drumul cel bun în ceea ce priveşte utilizarea energiei solare, deşi mai avem încă mult de mers pe acest drum. Cei doi oameni de ştiinţă sugerează că marile cantităţi de energie astfel disponibilă ar putea fi folosite pentru a influenţa ciclul hidrologic (prin instalaţii de desalinizare, de pildă) ori pentru a intensifica ciclul carbonului, extrăgând mari cantităţi de dioxid de carbon din atmosferă (unde e deja prea mult), pentru a alimenta sisteme eficiente de reciclare a diverselor metale de care industria va avea tot mai mare nevoie.

E mai bine, argumentează ei, să profităm de potenţialul fantastic al erei Antropocenului, o adevărată revoluţie la scară planetară, decât să încercăm să revenim pe calea conservatoare a unui mod de viaţă cu impact mic asupra mediului, dar cu riscul unei diminuări a calităţii vieţii pentru toată populaţia planetei. Revoluţia Antropocenului a fost posibilă datorită inteligenţei umane, şi tot această inteligenţă, care ne-a ajutat să dezvoltăm ştiinţa şi tehnologia din ziua de azi (cu tot cu consecinţele lor, pe care ni le asumăm), ar trebui să ne călăuzească spre o nouă viziune a relaţiei dintre noi şi Pământ.

Între concepţia veche - şi cu mare potenţial distructiv - a omului ca "stăpân al naturii", şi cea idealistă, a omului ca parte integrantă din natură, e vremea, poate să ne recunoaştem implicarea, cu bune şi cu rele, în ceea ce s-a întâmplat pe Pământ în ultimele zece milenii şi să căutăm o soluţie practică pentru viitor.

Încercăm să întoarcem din drum istoria Antropocenului, într-o tentativă de a reveni la o viaţă de copii ai naturii, trăind în pace şi înţelegere deplină cu firea, renunţând la tot ceea ce am creat tehnologic şi social, pentru a redeveni, dacă nu vânători-culegători, atunci agricultori primitivi? E absurd să încercăm cu toţii asta, când e vorba despre 7 miliarde de oameni.

Ducem mai departe cursa - absurdă şi ea - de consumare a resurselor, înlocuind bogăţiile Pământului cu o cantitate echivalentă de deşeuri otrăvite?

Sau căutăm aurita cale de mijloc, încercând să facem pace cu noi înşine şi cu planeta care ne ţine, considerând-o drept casă şi gospodărind-o, cu drag şi grijă, cu tot ajutorul dat de ştiinţa şi tehnologia modernă, întocmai ca pe o locuinţă demnă de vremurile de azi?

Tag-uri: ecologie | antropocen | om | terra | pamant | mediu