8 Mai, Ziua Victoriei în Europa. Capitularea Germaniei

Dimineața de 8 mai 1945 a răsărit cu o liniște stranie deasupra Berlinului. Capitala cândva imperială a celui de-Al Treilea Reich era în ruine, cu străzi sufocate de moloz și spiritul frânt. Într-o mică școală din cărămidă roșie din Reims, Franța, și mai târziu într-o suburbie a Berlinului ocupată de sovietici, ofițerii germani semnaseră documentele de capitulare necondiționată. Războiul din Europa – un conflict care mistuise continentul timp de aproape șase ani, făcând peste 40 de milioane de victime – se încheiase în sfârșit.

Așadar, la 7 mai 1945, în Reims, Franța, generalul german Alfred Jodl a semnat capitularea necondiționată a Germaniei în fața Aliaților Occidentali. Acest act separat a fost semnat la insistența generalului american Dwight D. Eisenhower, comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, care a dorit să evite întârzieri sau negocieri suplimentare. Ulterior, la 8-9 mai, URSS a impus o a doua capitulare în Berlin, pentru a sublinia rolul sovietic în înfrângerea Germaniei naziste.”

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

De ce două semnături? URSS a refuzat să recunoască semnătura de la Reims (considerând-o o înțelegere separată cu Occidentul), așa că a insistat pe o repetare a ceremoniei în Berlin, în zona lor de ocupație. Diferența de fus orar a făcut ca în URSS să se sărbătorească la 9 mai („Ziua Victoriei” sovietică).

Dar pacea, atunci când a venit, nu a fost întâmpinată cu bucurie universală. Pentru unii, a venit cu amorțeală, epuizare și neîncredere. În vreme ce pentru alții, a fost o explozie cathartică de bucurie. La Londra, mulțimile au năvălit în Trafalgar Square, urcându-se pe stâlpi, fluturând Union Jacks și sărutând străini. La New York, Times Square a erupt într-un val de bucurie, o furtună umană de marinari îmbrățișând soldați, dansând cu străini, sub un cer care se umplea de hârtii colorate – fiecare bucățică plutind ca un suspin de ușurare. Parizienii au plâns și au râs și ei, în timp ce clopotele bisericilor au bătut după ani de ocupație nazistă. Moscova, deși avea să aștepte încă o zi pentru celebrarea oficială, a văzut adunări spontane, vodca curgând liber în ciuda ordinului lui Stalin de reținere.

În Germania, situația era complexă. Pentru mulți civili, ieșirea din adăposturile antiaeriene a însemnat un șoc: orașele erau ruine, iar viitorul, incert. Însă reacțiile erau diverse – unii se bucurau că războiul se încheiase, alții își jeleau pierderile ori se confruntau cu teama de pedeapsă pentru colaborarea cu regimul nazist. Regimul nazist, care promisese un Reich de o mie de ani, se prăbușise în 12 ani. Adolf Hitler murise de propria sa mână. Țara fusese împărțită în zone de ocupație, orașele sale distruse, la fel cum era și speranța unora. Pentru mulți germani, Ziua Victoriei nu a fost o victorie, ci o capitulare – un sfârșit al ororilor pe care le-au provocat și le-au îndurat.

Ultimele ore: cum s-a desfășurat capitularea

Drumul până la 8 mai a fost plin de tensiuni, rezistență de ultimă oră și manevre politice. La sfârșitul lunii aprilie 1945, cel de-al Treilea Reich era în agonie. Sovieticii luaseră cu asalt Berlinul; forțele americane și britanice invadaseră vestul Germaniei. Sinuciderea lui Hitler, la 30 aprilie, l-a lăsat drept succesor pe marele amiral Karl Dönitz – un om însărcinat cu o misiune imposibilă: să negocieze capitularea, salvând în același timp tot ce putea.

Dönitz spera să se predea singur Aliaților occidentali, temându-se de răzbunarea sovietică. Dar Eisenhower a insistat asupra capitulării totale. La 7 mai, la Reims, generalul Alfred Jodl a semnat primul document de capitulare. Stalin, suspicios cu privire la afacerile Occidentului, a cerut o a doua semnare la Berlin, la 8 mai. Acolo, puțin după miezul nopții, mareșalul Wilhelm Keitel a ratificat înfrângerea Germaniei în prezența reprezentanților sovietici, americani, britanici și francezi.

Reacțiile lumii

Vocea lui Churchill a răsunat la radioul BBC: „Ostilitățile se vor încheia oficial la un minut după miezul nopții… Advance Britannia!” Regele George al VI-lea s-a adresat națiunii de la Palatul Buckingham. În Statele Unite, președintele Truman, care era în funcție de mai puțin de o lună după moartea lui Roosevelt (la 12 aprilie 1945), i-a dedicat victoria predecesorului său.

În timp ce Europa celebra încheierea războiului, confruntările din Pacific împotriva Japoniei continuau la intensitate maximă. Pentru trupele aliate angajate în lupte pe insulele din Pacific, Ziua Victoriei în Europa a reprezentat o clipă de ușurare, dar și o reamintire a bătăliilor extrem de sângeroase care urmau. Planurile pentru o potențială invazie a Japoniei indicau pierderi umane ce le-ar fi depășit cu mult pe cele de la debarcarea din Normandia. (La acel moment, doar un cerc restrâns de oameni știa că în laboratoarele secrete americane se finaliza dezvoltarea celei mai devastatoare arme din istorie – bomba atomică).

Pentru victimele Holocaustului, salvarea a venit prea târziu. Milioane de oameni pieriseră deja în lagăre precum Auschwitz, eliberate cu câteva luni înainte de sovietici. Mulți dintre cei care supraviețuiseră erau acum persoane strămutate, fără case la care să se poată întoarce. Dimensiunea atrocităților naziste abia începea să iasă la iveală.

Femeile, soldații africani și sacrificiul sovietic

Memoria populară prezintă adesea Ziua Victoriei în Europa ca un triumf al soldaților americani și al militarilor britanici. Dar victoria Aliaților a fost rezultatul eforturilor comune – multe dintre ele trecute cu vederea.

Soldații sovietici, care au dus greul agresiunii naziste, au reprezentat 80% din pierderile germane. Marșul lor spre Berlin a costat peste 8 milioane de vieți militare. Cu toate acestea, în Occident, rolul lor a fost adesea minimalizat în timpul Războiului Rece.

Trupele coloniale africane au luptat sub steaguri franceze și britanice, dar au fost adesea excluse de la paradele victoriei. Mulți s-au întors în colonii aflate încă sub un regim opresiv.

Femeile, care au asigurat funcționarea fabricilor, au îngrijit răniții și chiar au servit în roluri de luptă (precum lunetistul sovietic Lyudmila Pavlichenko), s-au văzut împinse înapoi în roluri domestice după război.

Moștenirea Zilei V-E

Euforia zilei de 8 mai a cedat curând locul unor realități care dau de gândit. Europa era, așadar, în ruine. Aliații, odată uniți împotriva lui Hitler, o împărțeau acum în sfere de influență. Cortina de Fier a căzut în câteva luni. Germania a fost divizată – vest și est – pentru următorii 45 de ani.

Cu toate acestea, Ziua V-E a plantat și semințe de reînnoire. Organizația Națiunilor Unite a fost înființată câteva săptămâni mai târziu (24 octombrie). Procesele de la Nuremberg urmau să îi tragă la răspundere pe naziști, stabilind precedente pentru justiția internațională. Planul Marshall a reconstruit Europa, prevenind greșelile punitive de la Versailles.

Cu dispariția ultimilor veterani, Ziua V-E devine o oportunitate de reflecție: pacea s-a obținut prin cooperare, nu de la sine. O lecție pe care lumea de azi, fragmentată, și-ar putea-o însuși mai bine.

Surse:

https://www.britishlegion.org.uk/get-involved/remembrance/stories/ve-day

https://www.defense.gov/Multimedia/Experience/VE-Day/

https://www.abmc.gov/video/today-in-history-may-8-1945-the-war-ends-in-europe/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cine a fost, în realitate, marele câştigător al Războiului Rece?

Dobrogea, între România și Bulgaria la finalul Primului Război Mondial

„Operațiunea Leul de Mare” și speranțele lui Hitler

Confruntarea avioanelor de vânătoare în Bătălia Angliei