O idee periculoasă, „războiul preventiv”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

După anul 1910, strategii germani au fost tot mai îngrijorați de faptul că, în cazul izbucnirii unui război european, Germania trebuia să lupte pe două fronturi. Această teamă le-a fost amplificată apoi și de creșterea treptată a puterii militare a Imperiului Țarist. Curând, în mintea generalilor germani s-a ivit soluția la ecuația războiului pe două fronturi: un „război preventiv”.

Conturarea la începutul secolului al XX a celor două alianțe politico-militare, Antanta (Franța, Marea Britanie și Imperiul Țarist) și Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia și România) i-a pus pe strategii germani în fața unui fapt împlinit.

În cazul izbucnirii unui război între cele două alianțe militare, Germania era obligată să lupte pe două fronturi. În est, împotriva Imperiului Țarist, iar în vest îi aștepta o confruntare cu Franța ce era dornică să își ia revanșa în urma războiului franco-prusac din 1870-1871.

Helmuth von Moltke și „războiul preventiv”

Frica unei confruntări pe două fronturi a împins Germania în iulie 1913 să își crească forțele armate pe care le avea în timp de pace de la 136.000 la 890.000 de ofițeri şi soldați. Bineînțeles, creșterea numărului de soldați germani în timp de pace nu a trecut neobservată. Franța şi Rusia au reacționat și au crescut bugetele alocate pentru armament, lucru care a echivalat repede creșterea trupelor germane.

Adeptul cel mai înfocat al „războiului preventiv” a fost Helmuth von Moltke, șeful Marelui Stat-major general german între anii 1906-1914.

„Obsedat de pericolele care se întrezăreau la Est și la Vest și convins fiind că germanii nu mai aveau timp, Moltke a devenit exponentul elocvent al unui război preventiv care să permită Imperiului German să rezolve conflictul ce se apropia într-un mod avantajos pentru el. A ajuns să considere fiecare criză care urma unui război ca pe o ocazie ratată de a redresa un dezechilibru strategic profund care, în scurt timp, avea să aducă Germaniei un dezavantaj ireversibil.

Această perspectivă a unui război preventiv s-a răspândit repede printre comandanții militari – un studiu recent a identificat câteva zeci de ocazii în care ofițerii superiori au insistat pentru un război mai devreme decât mai târziu, chiar dacă acest lucru însemna să preia inițiativa și să accepte oprobriul agresorului”, precizează Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

Franța și Marea Britanie conștientizau temerile Germaniei

Faptul că germanii se vedeau puși într-o postură deloc plăcută de a lupta pe două fronturi era conștientizat și de adversarii lor. La începutul anului 1914, Raymond Poincaré, președintele Franței, îi atrăgea atenția în urma unui scandal editorului ziarului „Le Matin” că germanii se temeau de creșterea militară a Rusiei:

„Sunt conștienți că acest trup devine pe zi ce trece mai vânjos; vor să îl atace și să îl distrugă înainte să ajungă la plinătatea forței sale”.

Și britanicii își dădeau seama foarte bine de faptul că germanii sunt în căutarea soluției la ecuația lupte pe două fronturi. În martie 1914, când directorul Serviciului Britanic de Operațiuni Militare, generalul-maior Henry Wilson, a primit un rezumat al unei depeşe care trecea în revistă îmbunătățirile aduse armatei rusești din 1913, acesta a făcut următorul comentariu:

„Aceasta este o depeşă extrem de importantă. Este lesne de înțeles de ce Germania îşi face griji legate de viitor și de ce ar crede că este o chestiune de acum ori niciodată”.

„O notă fatalistă stătea la baza acestei propagande pentru război a armatei Germaniei. Când vorbeau despre război, comandanții militari germani vorbeau mai puțin despre victorie decât despre dubla amenințare de înfrângere şi anihilare”, precizează Christopher Clark.

Atitudinea kaizerului Wilhelm al II-lea

Bineînțeles, kaizerul Wilhelm al II-lea avea un cuvânt greu de spus în declanșarea unor acțiuni militare. Dar atitudinea acestuia balansa destul de puternic. Adopta de cele mai multe ori în public un discurs războinic, dar în momentul în care apărea câte o criză internațională era primul care îndemna la precauție

„Cât despre kaizer – menționează Christopher Clark –, deși înclina spre o retorică beligerantă, el a intrat în panică și a sugerat precauție ori de câte ori apărea la orizont un conflict real, spre disperarea generalilor săi.

Wilhelm a rămas încrezător în privința unui compromis pe termen lung cu Marea Britanie. Observațiile lui din 1913 sugerează că în continuare considera de neconceput un război anglo-german. De asemenea, a rămas încrezător că abilitatea militară a germanilor va împiedica o intervenție armată a rușilor în conflictul dintre Austria și Serbia”.

Au văzut generalii germani în criza izbucnită în vara anului 1914 între Imperiul Austro-Ungar și Serbia un prilej de a rezolva ecuația războiului pe două fronturi? Sau angrenajul militar al celor două alianțe a condus Europa și întreaga lumea la război?

Deși istoricii au adus multiple răspunsuri la aceste întrebări, mecanismul care a dus lumea în război a fost extrem de complex, fiind ajutat de o serie de decizii politice și militare neinspirate luate de actorii politici și militari din vara anului 1914.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Udo Kier: 15 fapte despre actorul german cu una dintre cele mai neobișnuite și influente cariere din cinema

Greșeala pe care au făcut-o trupele britanice la sosirea germanilor în Africa de Nord

Avertismentul unui general german: „Rusia ar putea lansa un atac împotriva teritoriului chiar de mâine”

Ce este Lüften, tradiția germană confirmată științific pe care mulți alți oameni o practică?