Wafaa Bilal, 30 de zile sub focul virtual. Când arta devine tortură online

În mai 2007, artistul de origine irakiană Wafaa Bilal s-a închis într-o încăpere a Flatfile Galleries din Chicago pentru a pune în scenă o piesă intitulată Domestic Tension, concretizată într-un fel de conflict tulburător între artă, tehnologie și comportamentul uman – coliziune care a prefigurat dinamica întunecată a internetului de astăzi. Timp de 30 de zile, Bilal a trăit sub focul neîncetat al unui pistol de paintball controlat de internet, suportând peste 65 000 de lovituri din partea unor străini din mediul online, proveniți din 132 de țări. Proiectul, inițial un comentariu despre războiul la distanță, s-a transformat într-un spectacol haotic de agresiune colectivă, expunând capacitatea de cruzime a internetului cu mult înainte ca hashtag-urile și provocările virale să domine peisajul digital.

Wafaa Bilal (născut la 10 iunie 1966 în Irak), în prezent profesor renumit la Tisch School of the Arts a Universității din New York, și-a folosit mult timp corpul ca pânză pentru a confrunta tensiunile politice și sociale. Fugind din Irak după Războiul din Golf din 1991, lucrările lui Bilal interoghează violența, strămutarea și supravegherea. Iar Domestic Tension a apărut ca urmare a frustrării sale față de portretizarea igienizată a războiului în mass-media occidentale. „Am vrut să fac invizibilul vizibil și să forțez oamenii să se confrunte cu ceea ce înseamnă să faci rău de la distanță.”

• Eleanor de Aquitania, femeia care a condus Europa din umbra
• Robert de Boron, autorul uitat care a reinventat legenda Sfântului Graal

Instalația lui Bilal era austeră: o singură cameră dotată cu o saltea, un birou și un computer. Vizitatorii puteau dona alimente, dar piesa centrală era o armă robotizată de paintball montată pe un suport, accesibilă prin intermediul unui site public. Participanții puteau să se conecteze, să țintească arma și să tragă, fiecare lovitură fiind captată în direct. Raza de acțiune a armei a fost limitată la zone neletale, dar gloanțele galben fluorescent au lăsat vânătăi, urme și cicatrici psihologice. Practic, Bilal nu avea cum să scape de focul constant al aparatului de paintball, care îl împușca fără avertisment. Sunetul care se auzea de fiecare dată când era împușcat era conceput pentru a-l imita pe cel al unei arme semiautomate.

Din punct de vedere tehnologic, proiectul a fost o reușită pentru anul 2007. Programatorul Zachary Lieberman a dezvoltat un software personalizat pentru a transmite imagini video și a controla mișcările armei. Cu toate acestea, securitatea a fost minimă, o decizie pe care Bilal a recunoscut-o ulterior ca fiind atât intenționată, cât și naivă. „Am subestimat impulsul uman de a distruge”, a recunoscut el într-un interviu.

Proiectul a atras inițial o atenție modestă. Dar în ziua a 20-a, un utilizator a postat link-ul pe Digg, pe atunci una dintre cele mai populare proto-rețele sociale. Peste noapte, 60.000 de utilizatori au invadat site-ul. Serverul galeriei s-a blocat în mod repetat, iar cartușele de paintball trebuiau reîncărcate constant. Participanții au format comunități online, coordonând atacurile pentru a maximiza pagubele.

Și nu era vorba doar de a-l împușca. Provocarea a devenit un joc. Oamenii se întreceau pentru a obține cele mai multe lovituri, împărtășind capturi de ecran ca pe niște trofee. Alții au intervenit, îndreptând arma departe de Bilal, dar au fost depășiți numeric. Apoi au venit hackerii: utilizatori anonimi au scris scripturi pentru a automatiza tragerile, asigurându-se că arma îl împușca pe Bilal în fiecare minut, chiar și în timp ce acesta dormea.

Înregistrările din jurnalul lui Bilal, publicate ulterior în cartea sa de memorii Shoot an Iraqi, dezvăluie intensitatea calvarului. A dezvoltat insomnie, paranoia și halucinații auditive. „Motoarele șuierătoare ale armei sunau ca niște drone”, a scris el. Rapoartele medicale au documentat peste 40.000 de lovituri, iar spatele și picioarele i s-au colorat în galben și violet. Cu toate acestea, artistul a refuzat să renunțe. „A renunța ar însemna să las mafioții să câștige”.

Reacția publică a polarizat criticii, pentru că unii au lăudat expunerea crudă a dezumanizării digitale de către Bilal, în vreme ce alții au spus că a show-ul a fost doar un teatru masochist, numindu-l pe Bilal un cobai care a testat modul în care anonimatul și distanța șterg empatia. Dar proiectul a arătat, de fapt, cât de ușor se transformă mulțimile în gloate atunci când dispar consecințele. Și chiar dacă vânătăile psihologice ale lui Bilal au dispărut, au rămas în urmă niște întrebări: ce îi determină pe străini să rănească în mod colectiv o persoană pe care nu au cunoscut-o niciodată? Și în ce măsură va fi afectată empatia oamenilor pe măsură ce tehnologia avansează?

Surse:

https://archive.nytimes.com/cityroom.blogs.nytimes.com/2010/03/04/15000-dots-for-iraq-and-counting/

https://wafaabilal.com/domestic-tension/

https://faroutmagazine.co.uk/who-shot-performance-artist-wafaa-bilal/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Povestea lui Chris Burden, artistul care a supraviețuit propriei arte

15 artiști faimoși cu legături surprinzătoare cu comunismul. De la Chaplin la Picasso

Salon des Refusés – Salonul Refuzaților. Cum artiștii respinși au sfidat sistemul

Povestea femeii care l-a inspirat pe Manet și a uimit Parisul. Victorine Meurent, de la muză la artistă