Cei mai buni si cei mai rai ani din istoria Romaniei

De la Focul cel Mare la Focul Revolutiei
In decembrie 1846, aflat in drum spre Kiev, marele Franz Liszt poposise la Bucuresti si concertase la sala Momolo. Asistenta a discutat despre acest eveniment pana dupa Revelion. Anul 1847 a inceput bine si parea sa fie unul bun.

Societatea inalta a petrecut, cu obisnuita-i voiosie, Carnavalul, mutandu-se in fiecare seara dintr-un salon select intr-altul. Dupa ultima soaré indracita si ultimii stropi de sampanie, sorbiti in noaptea de Lasata Secului, a urmat Postul Mare. Tot orasul se bucura de apropierea Sfintelor Pasti, pentru ca, dupa ceremoniile religioase si Saptamana Luminata, se reluau spectacolele, balurile, vizitele, jocul de carti si distractia aferenta. Pe neasteptate, insa, Capitala fu lovita de sinistru: in chiar prima zi de Pasti, duminica, 23 martie, la orele unu dupa pranz, din joaca unui copil ce trasese cu pistolul iar flacara acestuia aprinsese un butoi cu pacura, izbucni un incendiu care mistui rapid mahalalele orasului. Asa cum, in zilele noastre, exista obiceiul sa fie aprinse artificii si sa fie trase rachete si pocnitori in noaptea de Anul Nou, pe atunci, de Pasti, se slobozeau pistoale. Baietasul de 11 ani, Costache Druganescu, stia de acest obicei si, ca orice vajnic soldat inchipuit, luase un pistol cu cremene din casa si iesise in curte sa-si faca placerea mult asteptata.

• Cum îi sprijinim pe cei care au pierdut pe cineva drag ori sunt la final de…
• Gardieni, creatori și simboluri ale puterii: Dragonii nu au fost întotdeauna personaje negative

Numai ca salva sa a declansat cel mai mare incendiu din Bucuresti. Din cauza vantului, focul s-a intins repede la gospodariile din jur, mai toate construite din paianta si cu acoperis de sita ori de paie. Interventia rapida a rotii (unitatii) de pompieri nu a putut rezolva prea multe, caci focul se propagase in mai tot orasul, iar efectivele militarilor erau insuficiente. Biserica si Hanul Stavropoleos au scapat neatinse, dar au fost cuprinse de flacari Bisericile Sf. Gheorghe Nou, Sf. Gheorghe Vechi, Baratia – ale carei clopote au cazut cu zgomot – si mahalalele din jurul lor. Maiorul Dimitrie Pappasoglu, martor ocular al parjolului, povesteste cu lux de amanunte ce s-a petrecut atunci. Se crease panica generala, iar pentru a-si mai salva ceva din avut, negustorii si meseriasii isi aruncau marfurile, mobilele, materialele si sculele in mijlocul drumului, incurcand si mai mult circulatia.

Domnitorul Gheorghe Bibescu a venit la fata locului si, prin propriul exemplu de barbatie, dand comenzi energice la fel ca un ofiter de trupa, a restabilit ordinea si a linistit populatia. La sugestia sa, a fost format un lant uman care dadea, din mana in mana, caldarile cu apa scoasa direct din Dambovita. Pentru a-si pune la adapost averea de eventualii hoti care, profitand de panica, se puteau deda la jafuri, bancherul Hillel Manoach a recurs la o stratagema si i-a spus domnitorului ca, in Hanul Serban Voda, avea depozitate treizeci de butoaie cu praf de pusca. Sesizand pericolul unei explozii, Bibescu a ordonat ca hanul sa fie inconjurat de soldati si pazit cu strasnicie. Astfel, acesta a scapat si de foc, si de talhari.

A fost mistuita atunci o cincime din Capitala: 12 biserici, 10 hanuri, peste 1.100 de pravalii si aproape 2.000 de case. Restul anului a fost dedicat stergerii urmelor sinistrului si inceperii reconstructiei. Parea ca viata isi reia cursul normal. Dar, in locul evolutiei, preferabila in situatia respectiva, in primavara urmatoare vine revolutia. Tinerii progresisti, cu studii la Paris si initiati in tainele masoneriei, se aduna tot mai des pentru a conspira si a pregati miscarea. Pe 10 mai, se constituie Comitetul Revolutionar – din care fac parte Ion Ghica, C.A. Rosetti, Ion Heliade Radulescu, Ion Campineanu, I.C. Bratianu, Cezar Bolliac, Nicolae Balcescu, fratii Golesti –, care adopta programul revolutiei, compus din 22 de articole. Pe 9 iunie, are loc un atentat la viata domnitorului Gheorghe Bibescu: pe cand se plimba la Sosea, cativa tineri trec calari, in galop, pe langa caleasca si trag cu pistolul in directia lui. Glontele loveste epoletul lui Bibescu si astfel printul scapa doar cu o sperietura. Epoletul cu urma plumbului se pastreaza la Muzeul Municipiului Bucuresti.

In aceeasi zi, la Islaz, Ion Heliade Radulescu da citire proclamatiei revolutionare, in fata unei mari multimi, iar peste doua zile izbucneste revolutia in Bucuresti. Domnitorul semneaza Constitutia care-i este prezentata de delegatii revolutionarilor si accepta guvernul propus de acestia. Peste doua zile, insa, de teama vreunei reactii dure a Imperiului Otoman, abdica si pleaca la Brasov, iar de acolo mai departe, la Paris. Reactia Inaltei Porti nu se lasa mult asteptata. O luna mai tarziu, pe 13 iulie, la Rusciuk (astazi Ruse, in Bulgaria), este concentrata o armata de 20.000 de oameni, care, pe 19 in aceeasi luna, trece Dunarea la Giurgiu. Amenintarea e evidenta. Spre a preintampina agresiunea trupelor otomane, guvernul provizoriu incearca sa-i organizeze o primire fastuoasa comisarului extraordinar Suleiman Pasa. Mai intai, membrii lui ii fac acestuia o vizita la Giurgiu. Pictorul maghiar Constantin Daniel Rosenthal, stabilit la Bucuresti si beneficiar al primului act de naturalizare eliberat de guvernul provizoriu, se deplaseaza in orasul de la Dunare spre a-l portretiza pe pasa, care este foarte flatat de acest gest de curtenie.

Rosenthal a avut o activitate foarte rodnica in acele zile de sublim patriotism si fratietate: pe langa memorabila compozitie Romania rupandu-si catusele pe Campia Libertatii (care a fost ulterior litografiata si difuzata pe scara larga), el a modelat Statuia Libertatii, ridicata in Piata Vorniciei (fiind din ghips, aceasta a fost cu usurinta distrusa de reactiune cand guvernul a fugit la Rucar). Rosenthal a fost si autorul arcului de triumf pe sub care au trecut Suleiman Pasa si cortegiul sau atunci cand au sosit in Bucuresti. Asa cum relata gazetarul francez Abdolonyme Ubicini, martor ocular la evenimente, „Soliman Pasa fusese primit cum nu s-a mai primit turc, nici inainte, nici dupa dansul. Nimic nu i-a lipsit: masa buna, casa buna si ce mai vine in urma.Ce mai vine in urma il incantase mai mult decat totul. Aducerea aminte singura il uimea si-i pricinuia ca un fel de extaz.” Dupa cum se vede, romanii stiau sa se orienteze pentru a le face toate placerile celor veniti sa-i pedepseasca! Iar pe moment asteptarile le-au fost implinite: Suleiman Pasa a aprobat Locotenenta Domneasca formata din moderatii Nicolae Golescu, Ion Heliade Radulescu si Christian Tell, cei trei angajandu-se sa opereze modificari ale Constitutiei in spiritul dorit de sultan.

Dar, la presiunea Rusiei, Poarta Otomana nu recunoaste noua conducere si-l schimba pe Suleiman cu energicul si inflexibilul Fuad Efendi, care intra cu trupele in Bucuresti pe 13 septembrie si, dintr-un simplu accident – incrucisarea coloanei turcesti cu trupa de pompieri ce revenea la cazarma – se isca lupta din Dealul Spirii. Pe 15 septembrie, armata rusa comandata de generalul Lüders trece Milcovul si curand se instaleaza in Capitala. Revolutia se stinge, iar infaptuitorii ei se exileaza. Tara este ocupata, pana in 1851, de catre fortele puterii suzerane si de ale celei protectoare, chiar daca intre Stambul si St.-Petersburg exista un conflict mocnit, care explodeaza in 1853 intr-o noua confruntare armata – derulata, mai intai, la Dunarea de Jos, iar apoi in Crimeea. Nedezmintiti in comportament, bucurestenii din elita incep sa dea baluri si dineuri in cinstea ocupantilor chiar din septembrie 1848, cand revolutia abia se incheiase. Unii sufereau, altii se distrau…Cel mai rau an a fost, de fapt, inceputul unui deceniu nefast pentru tara, cu ocupatii succesive, privatiuni si nelinisti.

Text de Dr. Adrian-Silvan Ionescu, critic si istoric de arta