„Bastarzii Renaniei” și povestea afro-germanilor din perioada nazistă

Dacă despre istoria tragică a evreilor din Germania nazistă, se cunosc foarte multe aspecte, despre condiția oamenilor de culoare din perioada celui de-al Treilea Reich, s-a vorbit mult mai puțin, rămânând un subiect mai degrabă necunoscut publicului larg.

Istoria africanilor în spațiul german devine relevantă începând cu sfârșitul secolului XIX, când în urma Conferinței de la Berlin din 1884-1885, marile puteri europene își împărțeau între ele teritoriile africane, iar Imperiul German – puterea europeană principală de la acea vreme – căpăta teritorii din Africa Centrală și de Vest.

• Cum s-a transformat prietenia dintre I.G. Duca și Constantin Stere într-o relație dușmănoasă?
• Test de cultură generală. Cât de veche este specia Homo sapiens?

Astfel, în jur de câteva mii de africani găsesc drumul spre Germania, activând în diverse domenii, precum: în divertisment (dansatori, actori, circari, etc), în construcții sau ca menajeri, existând însă și câțiva tineri aflați la studii, precum și diplomați sau atașați responsabili cu păstrarea legăturilor între Berlin și colonii. De asemenea, africani din Namibia, Camerun sau Togo au luptat pentru Kaiser în cadrul Primului Război Mondial, atât în Europa, cât și în coloniile germane, ce însă urmau să fie pierdute în favoarea franco-britanicilor.

În perioada Republicii de la Weimar (1919 – 1933), născute în urma Tratatului de la Versailles, povestea minorității africane avea să continue, în ciuda tensiunilor politice profunde din această perioadă. Cantonați în special în marile orașe, ei își găseau de lucru în general fără probleme, profitând inclusiv de noile trenduri culturale venite de peste ocean, precum muzica Jazz, extrem de apreciată în metropola berlineză, de pildă, unde mai mulți artiști de culoare au cunoscut succesul.

Soldați africani din coloniile franceze ocupă Renania

Un motiv major de nemulțumire pentru elementele de extremă dreapta din Germania și nu numai, a reprezentat-o ocuparea Renaniei de către trupele franceze, în conformitate cu prevederile de la Versailles (1919), acestea controlând astfel o zonă extrem de importată din punct de vedere economic pentru Germania – aici regăsindu-se resurse naturale vitale pentru industrie (inclusiv pentru cea militară), fiind și cea mai puternic urbanizată regiune din spațiul german. Franța a folosit trupe de ocupație provenite în special din coloniile sale africane, aspect pe care mulți germani l-au considerat o umilință suplimentară adusă poporului german.

Adolf Hitler considera că în spatele ideii de a ”infiltra” soldați și populații din afara Europei, pe continent, se aflau evreii, scriind în lucrarea sa ”Mein Kampf”: ”…prin bastardarea forțată a rasei albe, de ei urâtă, încearcă să o distrugă doborându-i nivelul politico-cultural și subjugând-o … astfel se va contura un imens teritoriu de la Rin până în Congo, populat de o rasă inferioară ce se va forma printr-un lent proces de bastardare”.

Inclusiv președintele social-democrat al Germaniei, Friedrich Ebert, considera umilitor faptul că Franța a recurs la soldați de origine africană pentru a controla Renania, declarând pe 13 februarie 1923 (an în care începuse și rezistența pasivă împotriva ocupației franceze): ”…folosirea trupelor de culoare provenite din culturi rudimentare, drept supraveghetori ai unei populații de o relevanță culturală și economică precum cea renană, reprezintă o ofensă adusă civilizației europene…”. Așadar, nu doar ultra-naționaliștii considerau prezența masivă a soldaților africani drept o umilință istorică, segmente importante ale populației germane temându-se realmente de comportamentul soldaților africani, considerați imprevizibili și periculoși.

Demonizarea soldatului african și sintagma ”Bastarzii Renaniei” – creații de presă

Deși grosul trupelor franceze s-a retras în 1925, după doar 5 ani de ocupație, mulți soldați de origine africană stabiliseră între timp relații personale cu femei locale, rezultând astfel inclusiv o serie de copii pe care ulterior foarte mulți germani i-au considerat o ”rușine” națională, în presă folosindu-se sintagma ”Schwarze Schmach” sau ”Schwarze Schande” (Rușinea/Umilința Neagră).

Din păcate, propaganda ultra-naționalistă și rasistă s-a perpetuat pe parcursul Republicii de la Weimar, culminând la începutul anilor ’30, în contextul crizei economice profunde în care se afla țara. Deși Partidul Nazist își concentra retorica naționalistă în special împotriva populației evreiești din Germania, una mult mai numeroasă decât cea africană, este cunoscut faptul că și popoarele negroide erau considerate ”inferioare” de către naziști.

Presa germană, în special cea de dreapta, vorbea despre violuri în masă și demoniza prezența soldaților africani, pe care îi prezenta drept sălbatici și mânați de instincte primare, capabili de a păta onoarea femeilor autohtone. Contrar acuzațiilor colportate de presă și a temerilor induse populației de către aceasta, extrem de puține femei au semnalat abuzuri din partea soldaților africani, marea majoritate a copiilor născuți fiind rodul unor relații consensuale.

Inclusiv mamele celor aproximativ 800 de copii concepuți cu bărbați de origine magrebiană sau subsahariană, au avut foarte mult de suferit, fiind etichetate drept ”prostituate” sau ”trădătoare”, în timp ce copiii lor fuseseră denumiți ”Bastarzii Renaniei” de către presă.

Populația de culoare din Germania Nazistă – discriminare și sterilizare forțată

Condiția cetățenilor de culoare din Germania hitleristă a fost una extrem de delicată, fiind considerați ”non-arieni” și privați de foarte multe drepturi, dar totodată, regimul nu a adoptat niciodată legi care se adresau direct lor. Legile rasiale de la Nürnberg (1935) îi vizau în mod concret pe evrei, dar se putea deduce faptul că aceleași prevederi erau valabile și pentru rromi sau afro-germani.

Aceștia deveneau non-cetățeni, neavând voie să se căsătorească cu germani, neavând dreptul de a deține funcții importante în stat și neputând servi în armată. Treptat, a devenit din ce în ce mai dificilă găsirea unui loc de muncă pentru cetățenii de culoare, acestora fiindu-le interzis învățământul superior și neavând cum să se califice pentru anumite meserii. Totodată, foarte mulți angajatori se temeau să accepte muncitori de culoare din pricina autorităților naziste, chiar dacă aceștia întruneau calitățile necesare pentru prestarea unui anumit serviciu.

Mulți cetățeni cu origini africane au fost trimiși în lagăre de concentrare, dar nu a fost implementat niciodată un plan clar de exterminare a populației de culoare, per-ansamblu, așa cum s-a întâmplat în cazul evreilor. Totuși, regimul nazist se temea de faptul că afro-germanii pot ”păta” în continuare ”sângele german”, drept pentru care din 1937, începea un proces odios de sterilizare a copiilor și adulților de culoare.

Mărturiile incredibile ale unor afro-germani trecuți prin infernul perioadei naziste

Se presupune că aproximativ 400 de afro-germani au fost sterilizați de regimul nazist, unul dintre ei fiind Hans Hauck, fiul unui soldat algerian și al unei germane. Acesta era un ”Rheinlandbastard” din perspectiva autorităților naziste, care au întocmit chiar o echipă denumită ”Kommission nr. 3” pentru a steriliza toți acești copii (deși nu aveau cadrul legal). El a fost luat în secret pentru efectuarea vasectomiei, iar ulterior a primit un certificat care atesta faptul că este sterilizat.

A fost obligat să semneze și un act pe proprie răspundere prin care declara că nu se va căsători și nu va întreține relații sexuale cu persoane de sânge german (”ariene”, deși era sterilizat). El și-a putut relua activitățile și va supraviețui perioadei naziste, însă nu a avut copii și a rămas marcat pe viață de acest episod îngrozitor, împărtășit de alte câteva sute de copii, denunțați la rândul lor de autoritățile locale și sterilizați de echipa special întocmită.

Din fericire, majoritatea afro-germanilor proveneau din familiile formate din foștii coloniști germani, reîntorși în țară cu consoartele africane sau din relațiile tinerilor africani veniți din colonii și căsătoriți cu femei autohtone. Prin urmare, nu puteau fi considerați ”bastarzi”, precum copiii soldaților senegalezi sau magrebieni staționați la începutul anilor ’20 în Renania.

Povestea lui Hans-Jürgen Massaquoi, afro-germanul scăpat de sterilizare

Un astfel de caz, al unui afro-german scăpat atât de sterilizare, cât și de detenție, a fost cel al lui Hans-Jürgen Massaquoi, a cărui poveste a devenit celebră după ce acesta a scris la bătrânețe o carte intitulată ” Destined to Witness: Growing up Black in Nazi Germany”. Hans era fiul unei femei din Hamburg și al unui prinț liberian, bunicul lui Hans fiind Momulu Massaquoi, consulul general al Liberiei în Germania și totodată primul diplomat african din Europa, ce urma să devină și rege în țara de origine.

Micuțul Hans s-a născut în lux și a petrecut primii ani de viață ca un privilegiat – servitorii din casă fiind albi, de altfel. Din păcate, norocul îl va părăsi odată cu plecarea tatălui său din Germania, iar la începutul erei naziste Hans avea vârsta de 7 ani și tocmai începea școala. El se integrează rapid și devine în primă fază chiar un susținător al regimului, fiind puternic influențat de propaganda din școală care îl prezenta pe Führer ca pe un adevărat semi-zeu.

Hans a fost profund dezamăgit când, la vârsta de 10 ani, a fost singurul copil din școală neacceptat în Hitler Jugend (Tineretul Hitlerist). Nu a putut înțelege nici la ce s-a referit unul din profesorii lui, atunci când i-a spus, conform mărturisirilor sale: ”După ce terminăm cu evreii, urmezi tu!”, dar a perceput-o ca pe o amenințare, ce avea să-l bântuie pentru tot restul vieții.

Hans Massaquoi nu și-a putut termina studiile din cauza statutului său de non-arian, acesta nefiind acceptat nici în armata germană, în ciuda insistențelor sale. Totuși, el beneficia de o anumită imunitate diplomatică, deși nu mai păstra legătura cu tatăl său și nu se mai bucura de privilegiile pe care le-a avut în fragedă copilărie.

Paradoxal, Hans s-a îndrăgostit de fata unui ofițer SS, aspect ce era să-l coste scump, ajungând chiar la poliție (neavând voie să întrețină relații amoroase cu o persoană ”ariană”), însă cu noroc, scapă de arest cu ajutorul unui polițist care îl cunoștea. Hans își va încerca norocul și ca muzician, fiind un mare amator de Jazz, iar după sfârșitul războiului, ajunge în cele din urmă cu mama sa în SUA, unde va intra în armată și va lupta în Războiul din Coreea (1950-1953). Își va relua studiile și va deveni un jurnalist important, luând interviuri unor personalități de top ale vremii, precum: Martin Luther King jr., Malcom X, Muhammad Ali sau chiar președintelui Jimmy Carter.

Va muri de ziua lui, pe 19 ianuarie 2013, la vârsta de 97 de ani, iar patru ani mai târziu, un pasaj pietonal din Nordul orașului Hamburg era denumit ”Massaquoi-Passage”, în memoria celebrului jurnalist a cărui autobiografie stă inclusiv la baza filmului german: ”Neger, Neger, Schornsteinfeger” (2006).