Justiție și moarte: evoluția pedepsei capitale de-a lungul secolelor

Pedeapsa capitală își are rădăcinile în primele forme de organizare juridică a societăților umane. Una dintre primele sale mențiuni apare în Codul lui Hammurabi (circa 1750 î.Hr.), unul dintre cele mai vechi sisteme legislative cunoscute, care stipula aplicarea ei pentru aproximativ peste 200 de infracțiuni diferite.

Pe lista principalelor infracțiuni cu pedeapsa morții în Codul lui Hammurabi se aflau crimele contra persoanelor (uciderea unui om liber, vătămarea gravă a unei persoane de rang superior – cum ar fi lovirea unui nobil, violul – unei femei căsătorite sau consacrate unui templu). Infracțiuni religioase și sacrilegiu – jefuirea templelor (furtul proprietăților zeilor), blasfemia (insulte la adresa zeilor sau regelui) și practicarea vrăjitoriei (cu acuze de provocarea morții sau a unor daune semnificative). Fapte exercitate asupra proprietăților (jefuirea unei case, incendiere intenționată cu victime omenești, furtul de animale sau recolte în mare cantitate). Infidelitate și încălcarea normelor familiale – adulterul femeii căsătorite, incestul – relații sexuale între rude de sânge și nesupunerea gravă față de părinți (ex. fiul care își lovește tatăl). Corupție și fraudă – mituirea unui judecător, fals în mărturie care duce la execuarea unui nevinovat, falsificarea documentelor oficiale.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Metodele de execuție se aplicau în funcție de crimă și statut social, acestea fiind arderea pe rug (pentru incest ori sacrilegiu), înecare (adulter), spânzurare (furt) sau tăierea capului (crime violente).

De-a lungul istoriei, diferite civilizații au adoptat și adaptat această pedeapsă. Egiptenii o aplicau pentru sacrilegiu și trădare (cel care profana templele sau trăda faraonul era ars pe rug, iar numele lui șters pentru eternitate din inscripțiile regale). Grecii, în cadrul Legilor draconiene (În Atena secolului VII î.Hr., până și furtul unui măr era pedepsit cu moartea, căci Draco – legislator atenian din secolul VII î.Hr., celebru pentru codul său de legi extrem de aspre, unde aproape orice infracțiune, chiar și cea minoră, era pedepsită cu moartea – de unde provine termenul „draconic” – scrisese în sânge legile pe table de lemn, marcând prima codificare scrisă a dreptului în Atena). Potrivit Legii celor XII Table, romanii pedepseau trădătorii și blasfematorii aruncându-i de pe Stânca Tarpeiană, iar cei care incendiau grânarele erau pedepsiți prin a fi arși în incendiul provocat chiar de ei.

În perioada Evului Mediu, Anglia secolului X-XVIII, de la spânzurătorile vikinge până la execuțiile spectacol ale lui Henry VIII, justiția engleză a transformat piețele publice în teatre ale morții, unde hoții de pâine și trădătorii împărtășeau aceeași soartă – se estimează că 72.000 de oameni au fost executați pentru infracțiuni precum adulter, blasfemie și, așa cum este menționat mai sus, chiar și pentru furt de pâine.

În statele europene sub influența Bisericii, instituția a sacralizat execuțiile – ereticii erau arși pe rug, blasfematorii – mutilați, iar vrăjitoarele spânzurate transformate în lecții îngrozitoare despre puterea divină și temporală.

Din cauza asprimei legilor, mulți jurați refuzau să condamne acuzații pentru infracțiuni minore, ceea ce a condus la reforme. Între 1823 și 1837, pedeapsa cu moartea a fost desființată pentru peste 100 de infracțiuni, marcând începutul declinului ei în Europa.

Perioada modernă a inclus coloniile americane, cu primele execuții din Jamestown, Virginia (1608) – Căpitanul George Kendall a devenit primul european executat în coloniile englezești, împușcat pentru spionaj pentru Spania la ordinul lui John Smith, într-un act care a transformat noul așezament într-un precedent al justiției expeditive. Dar și vânătorile de vrăjitoare din Salem, care au transformat Noua Lume într-un laborator al pedepsei capitale, unde biblia și pistolul dictau sentințe. (În iarna anului 1692, într-un sat puritan izolat din Massachusetts, 19 persoane – în majoritate femei – au fost spânzurate pe dealul Gallows Hill, iar un bătrân a fost omorât cu pietre, după ce un grup de adolescente a susținut că ar fi posedate de diavol – aceste execuții sumare, bazate pe vise și bârfe, au rămas în istorie ca un exemplu alarmant al isteriei în masă și al abuzului de justiție). În 1612, guvernatorul Sir Thomas Dale a introdus Legile Divine, Morale și Marțiale, care prevedeau pedeapsa cu moartea chiar și pentru furt de struguri sau uciderea puilor de găină.

Astăzi, Japonia încă aplică pedeapsa cu moartea prin spânzurare, în totală secretomanie: deținuții sunt anunțați în dimineața execuției, fără prognostic, deși până în 2007 autoritățile începuseră să dezvăluie numele celor executați. Sentința se desfășoară într-una dintre cele șapte camere de execuție situate în marile orașe ale țării. Condamnările la moarte sunt pronunțate de obicei în cazurile de crime multiple, deși au existat și cazuri extrem de grave în care persoane care au comis o singură crimă au fost condamnate la moarte și executate, cum ar fi cele care implicau tortură, brutalitate extremă sau răpire cu cerere de răscumpărare.

China, SUA (record Texas), Iran sau unele state șariah păstrează execuția ca pedeapsă capitală.

Paradoxal, în secolul XXI, deși 120 de state au abolit pedeapsa cu moartea, aceasta este încă justificată în anumite țări în numele dreptății.

Pedeapsa cu moartea a avut o istorie lungă și violentă, reflectând normele societăților de-a lungul timpului. Deși unele țări au renunțat la ea (în special în Europa), altele, precum China, Iran sau unele state americane, o aplică și astăzi.

Tendința globală este de desființare a pedepsei capitale, pe motiv că încalcă drepturile omului și nu dovedește eficiență în combaterea criminalității. Totuși, peste 50 de țări încă o păstrează în legislație, iar dezbaterile pe această temă rămân aprinse, deoarece unele societăți o consideră un instrument necesar pentru infracțiuni deosebit de grave.

Deși justificările istorice s-au schimbat – de la răzbunare la prevenire – esența dilemei rămâne aceeași: poate statul să ia o viață în numele dreptății?

Surse:

https://deathpenaltyinfo.org/facts-and-research/background/history-of-the-death-penalty/early-history-of-the-death-penalty

http://faculty.collin.edu/mbailey/hammurabi

https://www.britannica.com/topic/Code-of-Hammurabi

Vă mai recomandăm să citiți și:

Istoria hârtiei igienice: de la luxul antic la necesitatea zilnică. Un obiect modest cu o istorie grandioasă

Istoria zborului: de la Frații Wright la avioanele supersonice. Cum au transformat oamenii visul zborului într-o realitate care a unit continentele

O nouă analiză a Manuscriselor de la Marea Moartă ar putea rescrie istoria evreilor

Un sit funerar, vechi de 4.000 de ani, rescrie istoria Epocii Bronzului