De ce căscăm? Misterul vechi de milioane de ani al unei reacții firești

De la oameni la papagali, de la lei, la peștii preistorici, toate vertebratele cască. Este un gest universal, familiar și, totuși, încă plin de mister. De ce o facem? De ce, uneori, căscatul devine „molipsitor”? Și, mai ales, ce se întâmplă în creierul nostru atunci când tragem aer adânc în piept și ne întindem maxilarul?

Mult timp, oamenii de știință au crezut că răspunsul ține de respirație, că ne ajută să luăm mai mult oxigen sau să eliminăm dioxidul de carbon. Dar cercetările din anii ’80 au infirmat ipoteza: modificarea nivelului acestor gaze nu influențează frecvența căscatului. Nici bolile respiratorii nu par să aibă vreo legătură.

• Primul român care a ajuns în Antarctica
• Descoperirea care rescrie istoria: Noul Regat al Egiptului ar fi început mai târziu decât s-a crezut

Andrew Gallup, profesor de biologie comportamentală la Universitatea Johns Hopkins, a pornit tocmai de la această întrebare.

„Căscatul este o acțiune complexă”

„Căscatul este o acțiune complexă: o deschidere amplă a maxilarului, o inspirație adâncă, apoi o închidere rapidă. E un gest care are consecințe circulatorii importante, localizate la nivelul craniului”, explică el.

Potrivit lui Gallup, căscatul ar funcționa ca un fel de întindere a mușchilor feței și gâtului care stimulează circulația sângelui în jurul creierului. Studiile medicale confirmă acest lucru: în timpul unui căscat, fluxul de sânge arterial spre cap crește, favorizând răcirea creierului. Aerul inspirat traversează suprafețele umede ale gurii și nasului, acționând ca un mic radiator biologic.

De aici, a luat naștere teoria termoreglării: căscatul ajută creierul să-și mențină temperatura optimă. Frecvența căscatului crește ușor când temperatura ambientală este moderat ridicată, apoi scade când e prea cald sau prea frig, semn că organismul comută spre alte mecanisme de răcire, precum transpirația.

„E posibil ca acest proces să regleze fluxul de lichid cerebrospinal”

O altă ipoteză, susținută de numeroase studii, este cea a „tranziției între stări”: căscatul ar ajuta creierul să treacă de la somn la veghe, de la plictiseală la atenție, potrivit The Guardian.

„E posibil ca acest proces să regleze fluxul de lichid cerebrospinal și să sincronizeze rețelele neuronale implicate în atenție”, explică istoricul medicinei dr. Olivier Walusinski.

Iar fenomenul „căscatului contagios”? Gallup crede că e un produs secundar al empatiei și al neuronilor oglindă: când vedem pe cineva căscând, creierul nostru reacționează reflex. În grupuri de animale, efectul poate contribui la sincronizarea vigilenței colective. Pe scurt, căscatul nu este doar un semn de oboseală, ci un mecanism subtil de reglare și coordonare.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un monument din calcar, vechi de 1.400 de ani, dezvăluie o rară conducere feminină într-un oraș mayaș antic

Arheologii au scos la lumină un sit ceremonial vechi de 5.500 de ani în Iordania

Cercetătorii au rezolvat misterul unui crater vechi de peste de 40 de milioane de ani

Polul sudic al Lunii ascunde un secret vechi de 4 miliarde de ani