Omul care a schimbat pentru totdeauna relația dintre putere și credință. Cine a fost Constantin cel Mare?

Constantin cel Mare a intrat decisiv în istoria universală la 28 octombrie 312, atunci când victoria sa militară decisivă asupra lui Maxențiu, la Podul Milvius, l-a transformat dintr-un pretendent ambițios la conducerea părții occidentale a Imperiului Roman într-o figură centrală a lumii romane.

La porțile Romei, un general roman pe nume Constantin se pregătea atunci să riște totul într-o confruntare care urma să decidă nu doar cine va controla capitala imperiului, ci și ce tip de putere avea să domine lumea mediteraneană. Imperiul era fragmentat de mai bine de o generație de războaie civile și guvernat printr-un sistem instabil de conducere împărțită între mai mulți împărați, fiecare sprijinit de propria armată. Autoritatea centrală era contestată pentru că niciun succesor nu mai putea pretinde legitimitate fără susținere militară, iar titlul imperial se câștiga, practic, pe câmpul de luptă, nu prin moștenire sau consens politic.

• Cum a fost creată logoterapia în lagărele de concentrare naziste. Viktor Frankl, psihiatrul care a descoperit…
• O unealtă preistorică din os de elefant este cea mai veche descoperită vreodată în Europa

Câteva zile mai târziu, după ce și-a zdrobit rivalul, pe Maxențiu, fiul fostului împărat Maximian, uzurpator și stăpân autoproclamat al Romei, Constantin avea să intre în oraș nu doar ca învingător, ci ca omul care urma să schimbe definitiv relația dintre putere și credință în lumea occidentală.

Născut în jurul anului 272, Constantin provenea din elita militară a imperiului. Tatăl său, Constanțiu Chlorus, era un ofițer respectat, iar mama sa, Elena, provenea dintr-un mediu modest. Copilăria și tinerețea lui Constantin s-au desfășurat într-o lume în care puterea se negocia prin alianțe fragile și trădări rapide. Ca parte a unui joc politic tipic epocii, tânărul a fost trimis la curtea împăratului Dioclețian, la Nicomedia, în Orient, unde a fost ținut mai degrabă ca o garanție a loialității tatălui său decât ca simplu oaspete. Acolo, Constantin și-a început formarea militară și și-a construit reputația de comandant capabil, participând la campanii împotriva perșilor și a popoarelor de la frontierele dunărene. În 305, când Dioclețian și Maximian au abdicat, sistemul complicat al tetrarhiei, guvernarea împărțită între mai mulți împărați, a început să se clatine. Un an mai târziu, la moartea lui Constanțiu Chlorus în Britannia, trupele l-au proclamat pe Constantin împărat, o decizie care nu era pe placul tuturor rivalilor săi, ducând, astfel, la un conflict deschis.

Drumul către Roma a fost o campanie rapidă și riscantă, purtată împotriva lui Maxențiu, care controla capitala și se sprijinea pe forța simbolică a orașului, iar confruntarea decisivă a avut loc pe malurile Tibrului, la Podul Milvius. Sursele creștine antice raportează că, înainte de bătălie, Constantin ar fi avut o viziune: un semn luminos pe cer și un mesaj care promitea victoria sub protecție divină. În noaptea următoare, ar fi visat că trebuie să marcheze scuturile soldaților un simbol asociat cu Hristos – monograma Chi-Rho, formată din suprapunerea primelor două litere ale numelui lui Hristos în greacă (Χ și Ρ).

Victoria a fost totală: Maxențiu s-a înecat în apele Tibrului, iar Constantin a intrat triumfător în Roma, interpretând ulterior acest succes ca pe rezultatul direct al intervenției Dumnezeului creștin. Totuși, convertirea sa nu a fost nici simplă, nici bruscă, pentru că până în acel moment Constantin, asemenea multor ofițeri romani, îl venerase pe Sol Invictus, zeul solar extrem de popular în armată, iar universul său religios rămânea unul de tranziție, în care vechile divinități păgâne coexistau cu o credință nouă, încă privită cu suspiciune de o mare parte a imperiului. Un an mai târziu, în 313, Constantin și aliatul său de atunci, Licinius, au emis ceea ce istoria va numi Edictul de la Milano: un act care a legalizat practicarea creștinismului și a permis restituirea proprietăților confiscate bisericilor și credincioșilor în întregul imperiu. Pentru prima dată, creștinismul devenea religie tolerată, nu „religie de stat” și intra sub protecția legii imperiale. În următorul deceniu, Constantin a început să sprijine deschis Biserica. La Roma au fost ridicate primele mari bazilici creștine, inclusiv cea de la Lateran și cea dedicată Sfântului Petru. În 324, după ce l-a învins definitiv pe fostul său aliat Licinius, devenit între timp rival, Constantin a devenit unicul stăpân al imperiului și a luat o decizie cu valoare simbolică enormă: a transformat vechiul oraș Bizanț într-o nouă capitală, Constantinopol.

Noul oraș urma să fie o „a doua Romă”, dar și un spațiu în care credința creștină să aibă un loc central. Deși multe statui și monumente păgâne au fost aduse acolo, marile biserici au ajuns rapid să domine peisajul urban. Deși nu era un teolog, Constantin înțelegea perfect forța politică a unității religioase. În 325, a convocat Conciliul de la Niceea, unde a fost formulat crezul care stă la baza creștinismului de astăzi.

În mod paradoxal, Constantin nu a primit botezul decât în ultimele zile ale vieții sale, în anul 337, urmând o practică destul de răspândită printre creștinii epocii, care credeau că acest sacrament șterge păcatele acumulate de-a lungul vieții și asigură mântuirea celui care îl primește. A fost înmormântat la Constantinopol și, pentru contemporanii săi, a devenit o figură aproape apostolică.

Constantin I, cunoscut în istorie drept Constantin cel Mare, împărat roman între 306 și 337, primul împărat roman asociat explicit cu convertirea la creștinism, căsătorit mai întâi cu Minervina și apoi cu Fausta, tată a cel puțin șase copii (cunoscuți din sursele istorice), printre care viitorii împărați Constantin al II-lea, Constanțiu al II-lea și Constans, rămâne una dintre figurile cele mai influente și mai contradictorii ale Antichității târzii. A fost un strateg necruțător și un politician pragmatic, un reformator al statului și un patron al Bisericii, un om care a trăit între lumea zeilor vechi și cea a unui Dumnezeu unic. Prin deciziile sale, Imperiul Roman nu și-a schimbat doar capitala și structura puterii, ci și axa spirituală. După Constantin, nimic din relația dintre politică, credință și autoritate nu avea să mai arate la fel.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Constantine-I-Roman-emperor

https://www.nationalgeographic.com/history/article/emperor-constantine-roman-empire-christianity

Vă mai recomandăm să citiți și:

Jean-Martin Charcot, omul care a schimbat felul în care înțelegem mintea și creierul

Omul care a interzis genetica: cum Trofim Lîsenko, favoritul lui Stalin, a provocat foamete și dezastru științific

Iosif din Arimateea, omul care a riscat totul pentru a-l îngropa pe Iisus

Abraham Maslow, omul care ne-a arătat cum să ne împlinim potențialul. „Scopul principal al psihoterapiei ar trebui să fie integrarea sinelui”