De ce canibalismul nu este atât de răspândit în cadrul speciei umane?

Canibalismul sau antropofagia presupune consumul cărnii de om de către alţi oameni şi este o practică limitată în areale geografice şi culturale restrânse sau doar în cazul unor situaţii extreme. În lumea animală, oamenii reprezintă, din această perspectivă, excepţia de la un comportament răspândit. Pelicanii şi pescăruşii sunt unele din multele specii care recurg la mâncatul puilor abia ieşiţi din ou, în unele cazuri pentru a-şi asigura necesarul de hrană sau pentru a opri răspândirea unor maladii.

Psihologii Jared Piazza, conferenţiar al Catedrei de Psihologie Socială din cadrul Universităţii Lancater, şi Neil McLatchie, lector al Catedrei de Psihologie din cadrul aceleiaşi universităţii, explică într-un articol din The Conversation faptul că, pentru oameni, canibalismul reprezintă taboo-ul suprem.

Cei doi psihologi explică faptul că canibalismul ar putea reprezenta taboo-ul suprem al speciei noastre şi că repulsia faţă de o astfel de comportament este atât de mare şi atât de înrădăcinat în natura noastră încât depăşeşte orice formă de etică la care am adera.

Psihologii care au scris acest articol au explicat faptul că au creat un experiment pentru a înţelege mai bine cum funcţionează această repulsie faţă de consumul cărnii unui alt membru al speciei noastre. Astfel, participanţilor li s-a cerut să ia în cazul ipotetic al unui bărbat care i-a accordat permisiuna sa unui prieten de a consuma părţi din el de îndată ce va fi murit de cauze naturale. De asemenea, participanţilor li s-a explicat faptul că acest caz ipotetic are loc într-o cultură în care o astfel de practică reprezintă o formă de onorare a memoriei celui decedat.

În ciuda detaliilor oferite participanţilor de către echipa care a condus acest experiment, jumătate dintre aceştia au considerat că canibalismul reprezintă un fapt invariabil greşit.

O explicaţie avansată de către cei doi psihologi cu privire la repulsia oamenilor faţă de canibalism face trimitere la capacitatea noastră de a opra cu reprezentări. Astfel, oamenii sunt capabili de a opera cu o serie de reprezentări legate de personalitate sau esenţa unui individ atât viu, cât şi decedat, într-un mod unic în lumea animală. Conexiunea profundă pe care o realizăm între o persoană şi corpul acesteia este cauza pentru care ideea de canibalism ne produce o repulsie profundă.

Un argument asemănător este produs de către filozoful William Irvine, care explică faptul că, la nivelul discuţiilor teoretice, putem să folosim aceleaşi argumente pentru a mânca bebeluşi umani sau a consuma carne de vită. În ambele cazuri, explică el, vorbim despre faptul că atât bebeluşii cât şi vitele sunt lipsiţi de raţiune şi nu ar protesta indiferent ce am face. Şi totuşi, cumva, oamenii găsesc ideea de a consuma bebeluşi dezgustătoare.

Filozoful explică că la baza acestui răspuns faţă de canibalism se află un concept filozofic numit „esenţialism psihologic”, care ne permite să realizăm o serie de „categorii” a tuturor obiectelor şi fenomenelor pe care le întâlnim. Astfel, tindem să proiectăm aceleaşi calităţi pe care le vedem la noi, propia noastră „umanitate” în ceilalţi membri ai speciei noastre. Iar astfel, chiar şi atunci când o persoană a decedat, identificăm în continuare umanitatea din aceasta.

Un lucru asemănător poate fi observat şi în cazul animalelor domestice cu care ne înconjurăm. Dacă proiectăm într-un animal aceleaşi sau mare parte dintre caracterisiticile pe care le considerăm umane atunci, de asemenea, o să manifestăm acelaşi dezgust atunci când vine vorba de consumul cărnii acestora. „Situaţia” uşurându-se cu cât distanţa pe care o percepem între noi şi animale devine mai mare.

Citeşte şi:

Din trecutul întunecat al medicinei – canibalismul ca terapie

Europenii erau canibali, in urma cu 7000 de ani