Patru dintre cei mai mari sateliți ai lui Uranus ar putea conține apă, arată un nou studiu NASA

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Cercetătorii NASA au ajuns la concluzia că este probabil ca cei mai mari patru sateliți ai lui Uranus să conțină un strat oceanic între nucleu și crusta de gheață. Oamenii de știință au lansat această probabilitate după ce au reanalizat datele provenite de la sonda spațială Voyage, împreună cu o nouă modelare computerizată.

Studiul cercetătorilor de la NASA este primul care detaliază evoluția compoziției și structurii interioare a tuturor celor cinci sateliți mari: Ariel, Umbriel, Titania, Oberon și Miranda.

• Greutatea în plus ți-ar putea îmbătrâni creierul mai rapid, avertizează un studiu
• De ce costă atât de mult ședințele de psihoterapie și unde pot găsi oamenii ajutor gratuit…

Studiul sugerează că patru dintre sateliți conțin oceane care ar putea avea adâncimi de zeci de kilometri, potrivit unui comunicat al NASA.

În total, cel puțin 27 de sateliți înconjoară Uranus. Cei mai mari patru sateliți variază de la Ariel, cu un diametru de 1.160 de kilometri, până la Titania, care are un diametru de 1.580 de kilometri. Oamenii de știință au crezut mult timp că Titania, având în vedere dimensiunea sa, ar fi cel mai probabil să rețină căldură internă, cauzată de dezintegrarea radioactivă.

O potențială sursă de căldură în mantalele stâncoase ale sateliților

Ceilalți sateliți fuseseră în general considerați prea mici pentru a reține căldura necesară care să împiedice un ocean intern să înghețe, în special deoarece încălzirea creată de atracția gravitațională a lui Uranus este doar o sursă minoră de căldură.

Studiul Decadal Survey 2023 al Academiilor Naționale privind Știința Planetară și Astrobiologia a acordat prioritate exploatării lui Uranus. Publicată în Journal of Geophysical Research, noua lucrare ar putea informa modul în care o viitoare misiune ar putea investiga sateliții, dar lucrarea are, de asemenea, implicații care dincolo de Uranus, a declarat autorul principal Julie Castillo-Rogez de la Jet Propulsion Laboratory al NASA.

Cercetătorii au folosit această modelare pentru a evalua cât de poroase sunt suprafețele sateliților uranieni, descoperind că aceștia sunt probabil suficient de izolați pentru a reține căldura internă necesară pentru a găzdui un ocean. În plus, ei au descoperit ceea ce ar putea fi o potențială sursă de căldură în mantalele stâncoase ale sateliților, care eliberează lichid fierbinte și care ar ajuta un ocean să mențină un mediu cald – un scenariu care este deosebit de probabil pentru Titania și Oberon, unde oceanele ar putea fi chiar suficient de calde pentru a susține o potențială locuibilitate.

Cum se formează un ocean subteran pe un satelit?

Prin investigarea compoziției oceanelor care s-ar putea găsi pe sateliți, oamenii de știință pot afla despre materialele care ar putea fi găsite și pe suprafețele înghețate ale sateliților. În prezent, există dovezi de la telescoape care arată că cel puțin unul dintre sateliți, Ariel, are materiale care s-au scurs pe suprafața sa, poate de la vulcani înghețați, relativ recent.

De fapt, Miranda, cel mai din interior și al cincilea satelit ca mărime, prezintă, de asemenea, caracteristici ale suprafeței care par să aibă o origine recentă, ceea ce sugerează că ar fi putut conține suficientă căldură pentru a menține un ocean la un moment dat. Modelarea termică recentă a constatat că este puțin probabil ca Miranda să fi găzduit apă pentru mult timp: pierde căldură prea repede și probabil că acum este înghețată.

Dar căldura internă nu este singurul factor care contribuie la formarea unui ocean subteran pe un satelit. Clorul și amoniacul sunt probabil abundente în oceanele celor mai mari sateliți ai gigantului înghețat, potrivit constatărilor principale ale studiului. Amoniacul este cunoscut de mult timp ca acționând ca antigel.

Sărurile prezente probabil în apă, o altă sursă de antigel

În plus, modelarea sugerează că sărurile prezente probabil în apă ar fi o altă sursă de antigel, menținând oceanele interne ale corpurilor.

„Trebuie să dezvoltăm noi modele pentru diferite ipoteze privind originea sateliților, pentru a ghida planificarea viitoarelor observații”, a spus Castillo-Rogez.

Cercetările asupra a ceea ce se află în și pe suprafața acestor sateliți îi va ajuta pe cercetători și ingineri să aleagă cele mai bune instrumente științifice pentru a le analiza. De exemplu, determinarea prezenței amoniacului și a clorurilor înseamnă că spectrometrele, care detectează compușii prin lumina reflectată, ar trebui să utilizeze o gamă de lungimi de undă care să acopere ambele tipuri de compuși.

Vă mai recomandăm și: 

O fotografie uimitoare cu inelele lui Uranus, surprinsă de Telescopul Webb

Momentul în care rampa de lansare a rachetei Falcon Heavy este lovită de trăsnet

Probleme pentru misiunea JUICE, în drum spre Jupiter. Anunțul făcut de Agenția Spațială Europeană

Peisajul lui Pluto, unic în Sistemul Solar. Planeta pitică ascunde vulcani de gheață