Prima pagină Natura

Animale & mituri

Mihaela Stanescu | 02.07.2007 | ● Vizualizări: 700
Animale & mituri     Animale & mituri + zoom
Galerie foto (2)

Am putea crede ca speciile exista indiferent de imaginea noastra despre ele. Si totusi, veti vedea, modul in care omul percepe un animal are multa importanta. Pentru ambele specii, sustine Mihaela Stanescu.

Haladuind de milenii prin mituri, legende, povesti si fabule, animalele au generat un numar imens de pareri, convingeri si sentimente. Despre relatia om-animal, despre ceea ce crede si zice omul despre un animal sau altul, despre felul in care se poarta cu ele in functie de cum le imagineaza si le vede se pot scrie biblioteci intregi. In spatiul acestor cateva pagini, a trebuit sa fac niste alegeri. Despre care animale sa scriu? Si atunci le-am ales, pentru a le trata mai pe larg, pe cele cu caracter „amestecat“, pe cele care pot fi si „bune“, dar si „rele“, dupa criteriile omenesti, ori pe cele pe care anumite culturi le considera malefice, in timp ce altele le socotesc benefice. Cu alte cuvinte, am ales cateva animale a caror „imagine publica“ este ambivalenta si controversata.

Animalul– un (alt)fel de om
Este tipic pentru om sa interpreteze aproape totul prin prisma propriilor sisteme de gandire, centrate in jurul caracteristicilor proprii speciei Homo sapiens. Vechile discutii pe tema „Au sau nu au animalele suflet?“ n-au incetat, de fapt, niciodata; au luat doar o alta infatisare, de pilda cea a preocuparilor stiintifice in domeniul psihologiei animale. Desi abordarile moderne recomanda obiectivismul, fapt e ca multi oameni nespecialisti, ba chiar si unii specialisti pur si simplu nu se pot abtine sa proiecteze asupra animalelor umbra viziunii lor antropocentriste.

Adesea, animalele sunt personificate, umanizate, ceea ce ele au dobandit ca instincte, prin evolutie, fiind interpretat in termeni de calitati si defecte. Nu este de mirare, deci, ca in mitologii animalele sunt caracterizate in termeni omenesti: bune sau rele, virtuoase sau imorale, harnice sau lenese… Obiectiv vorbind, animalele sunt asa cum sunt ca rezultat al evolutiei, al adaptarii, intr-un proces atat de lung si de complex, incat e cu adevarat greu de cuprins cu mintea. Si atunci, in lipsa unor informatii suficiente, care, intr-un anumit stadiu al cunoasterii, nici nu aveau cum sa existe, reperele pentru judecarea animalelor si caracterizarea lor care ar fi putut fi? E explicabil faptul ca omul a recurs la sistemul de referinta pe care il cunostea cel mai bine si a proiectat asupra animalelor ideile sale omenesti despre ceilalti oameni, despre societatea umana, ca si cand animalele n-ar fi fost decat un alt fel de oameni, diferiti ca infatisare, dar cu psihism si comportamente asemanatoare celor umane.

Este o ecuatie cu multe necunoscute; adesea, e greu de explicat de ce unele animale sunt privite cu ingaduinta si chiar cu drag, in vreme ce altele sunt detestate. Si e bizar faptul ca, in culturi diferite, unul si acelasi animal poate suscita reactii diametral opuse.

Un exemplu bun sunt liliecii. Secole in sir, in Europa, ei au avut de suferit de pe urma unei faime proaste, capatate cine stie cum. Si stiti cum e: o data ce ti-ai pierdut reputatia onorabila si s-au raspandit zvonuri neplacute pe seama ta, e greu sa-ti recapeti bunul renume. Bietii lilieci nici nu aveau cum sa se apere. Tot omul – care le-a scornit faima proasta – are datoria sa arate ca a evoluat, ca a trecut de la superstitiile generate de ignoranta la o cunoastere mai obiectiva a realitatii biologice. In ultima vreme, programe de protectie extinse si costisitoare incearca sa repare ceea ce s-a stricat timp de milenii.

Nu e greu sa pui porti la intrarile unor pesteri, nu e greu sa editezi brosuri explicative, dar e extrem de greu sa schimbi mentalitatea oamenilor. Pentru ca, in continuare, europenilor nu le sunt dragi liliecii. Inca din Evul Mediu, acestia apareau asociati cu vrajitoria si cu fapturile malefice. In multe reprezentari ale Judecatii de Apoi, apar creaturi diabolice cu aripi de liliac, in contrast cu ingerii, inzestrati cu aripi cu pene (dar ce sa mai vorbim de Evul Mediu, cand pana si intr-un episod din Xena se regaseste simbolistica asta?). Mai nou, liliecii sunt asociati si cu vampirii, in ciuda faptului ca lilieci-vampir nu exista decat in America.

In Europa nu traiesc decat specii insectivore, foarte utile de altminteri, deoarece consuma cantitati mari de insecte, pastrand astfel echilibrul natural. Mai recent, spaimele ancestrale au fost retrezite de vestea ca ei pot transmite rabia (turbarea) – nu doar liliecii-vampir, ci si speciile insectivore, care musca doar intamplator (si in legitima aparare) oamenii, daca acestia incerca sa-i prinda. Asa ca, de mii de ani, europenii simpli detesta liliecii, se tem de ei si ii persecuta. In ultimele cateva decenii, multe organizatii ecologiste se straduiesc sa schimbe aceasta stare de lucruri dar, prin satele Europei, oamenii continua sa urasca si sa omoare liliecii.

Cu totul altfel le merge acestor mamifere inaripate in China. Aici, de milenii, liliecii sunt „buni“, aducatori de noroc, de fericire si prosperitate. Un simbol traditional chinezesc il reprezinta „cele 5 noroace“: bogatia, sanatatea, viata lunga, dragostea si virtutea, reprezentate prin 5 lilieci.

Nu este singurul caz in care unul si acelasi animal e privit foarte diferit in culturile vestice fata de cele orientale. Pisica este si ea un astfel de caz, cu deosebirea tulburatoare ca, in cazul ei, opinia a fluctuat, de-a lungul vremii, chiar in cadrul aceleiasi culturi.

Ajunse in Europa in Antichitate, pisicile au dus-o bine pana cand, dintr-un motiv greu de deslusit, imaginea lor a inceput sa se schimbe. La un moment dat, n-au mai fost privite ca fapturi harnice, care curata gospodaria omului de rozatoarele ce-i prapadesc rodul muncii. Au inceput sa fie asociate cu diabolicul, cu tot ceea ce este malefic si necurat. Ajung la ordinea zilei convingerile despre diavolul care apare sub forma unei pisici negre, despre mata care, orice-ar face, are ceva dracesc in ea. Asa s-a ajuns la cumplitele persecutii medievale, care includeau arderea, aruncarea de la mare inaltime si alte metode de ucidere, de o cruzime revoltatoare.



Dar pisicile noastre? La fel ca in alte tari europene, lucrurile au inceput si la noi bine, cu pisica nascandu-se din manusa aruncata de Dumnezeu (sau de Noe) ca raspuns la fapta diavolului care a creat soarecele, distrugator trimis sa roada peretii Arcei si sa o scufunde. Treptat, insa, insusirile pozitive ale pisicii au fost umbrite de cele negative. Mancand soarecele, creatie a diavolului, pisica ar fi absorbit substanta demonica si ar fi devenit ea insasi o faptura a Satanei. Sticlirea nelinistitoare a ochilor ei pe intuneric, scanteile care ies din blana sa electrizata de mangaierile prea insistente sunt interpretate ca manifestari ale prezentei satanice in corpul pisicii.

Bietul animal a inceput sa fie privit ca un fel de parazit care, fara a face vreo treaba prin casa ori in jurul ei, profita de avantaje, lasandu-se hranita de om. In folclorul romanesc exista chiar si interpretari foarte misogine, care asemuiesc femeia cu pisica intr-un mod deloc magulitor (pentru nici una dintre ele): amandoua stau mai mult in casa si se bucura de roadele muncii barbatului, acesta trudind in afara casei pentru a asigura cele necesare traiului. Barbatului ii era asociat cainele care, si el, „bietul“, sta afara si pazeste gospodaria, facand deci, spre deosebire de pisica, o treaba utila. De aici, spune folclorul, si dusmania proverbiala dintre cele doua animale. In unele credinte, relatia conflictuala dintre caine si pisica apare ca un fel de imitare caricaturala a relatiilor dintr-o casnicie care merge prost, dintre barbatul si femeia care nu se inteleg.

Cainele si pisica, spun unele povesti stravechi, au fost candva sot si sotie: un sot harnic si o sotie lacoma si lenesa. Sotul a facut cu macelarul o invoiala: ca acesta sa nu-i mai vanda carne femeii, dar femeia a rupt invoiala scrisa, fapt ce a generat cearta vesnica dintre cele doua animale.

Cata deosebire intre aceste pisici europene, demonice si persecutate, si pisicile Orientului, iubite si rasfatate! Profetul Mahomed insusi ar fi fost un mare iubitor de pisici, iar cand pisica sa favorita, Muezza, a adormit in maneca hainei lui, profetul, nevoit sa plece, a preferat sa-si taie maneca decat s-o trezeasca pe frumoasa adormita… Pisicile erau indragite si in Orientul Indepartat: in Japonia, matele sunt alese de mii de ani, mai cu seama de catre femei, ca animale de companie. Exista chiar o rasa nationala, Bobtail japonez, caracterizata de o coada foarte scurta.

Iar figurinele de portelan reprezentand pisici cu o laba ridicata, in semn de chemare, sunt un fel de talismane norocoase. Numite maneki neko, ele sunt asezate la vedere prin pravalii, restaurante si sedii de firme, intrucat se considera ca invita si atrag atat oaspetii si clientii, cat si norocul si prosperitatea. Va amintiti de Pokemon (jocurile, desenele animate etc.)? Ei bine, un Pokemon numit Meowth, care, printre alte trasaturi distinctive, are o mare pasiune pentru monede, pare sa fie inspirat de maneki neko.

Din Orient, inapoi in Occident, la pisicile noastre. Cum mai stam cu sentimentele fata de ele? Slava Domnului, ne-am revenit. Am regasit dragostea pentru pisici, fara manifestarile exagerate ale cultului egiptean, atata doar ca, uneori, avem tendinta de a le umaniza, de a le privi intr-un mod excesiv de „antropomorfizant“, cum facem, de altfel, si cu cainii. Oricum, e mai bine decat in Evul Mediu…

Animale cu doua fete
Si mai stranii sunt acele animale care, in una si aceeasi cultura, sunt si bune, si rele, adica, de fapt, foarte asemanatoare oamenilor...

Lupul, de pilda, este, in mitologia europeana, unul dintre cele mai temute si mai urate animale. Credinta in licantropie, acea mult mediatizata – cum am spune azi – prefacere a omului intr-o fiinta sangeroasa, cu apucaturi de lup, acel werewolf, loup-garou, varcolac, a inspirat nenumarate secvente de film, fie ele horrror sau doar de aventuri. Si a mai avut ca rezultat persecutarea lupilor timp de sute de ani.

Slab compensata de faptul ca, in folclorul romanesc, de exemplu, lupul este unul dintre animalele-calauza care conduc sufletele mortilor spre lumea de dincolo, parerea oamenilor despre lup era, in general, una nefavorabila. Campania de starpire a lupilor, de pe la mijlocul secolului XX, avea ca motivatie faptul ca aceste animale faceau pagube la stani, erau rezervoare de rabie si imputinau vanatul „util“ (ca si cand asta ar fi fost ceva imoral, nu pur si simplu indeplinirea rolului lor biologic in natura). Cadavre-momeala imbibate cu stricnina, prime oferite pentru fiecare lup vanat – rezultatul a fost un masacru, o nebunie colectiva sangeroasa, din care ne-am trezit cateva decenii mai tarziu, ingroziti de consecinte, constatand ca lupii se imputinasera dramatic si, in unele tari ale Europei, ajunsesera in pragul disparitiei.

A fost nevoie de programe de protectie foarte ample ca sa mai reducem din urmarile acestui carnagiu. Desi motivatiile campaniei pareau obiective, nu s-ar fi ajuns la asemenea tragedii daca samanta persuasiunii n-ar fi cazut pe un teren fertil: credintele ancestrale in „rautatea“ lupilor.

Sarpele, de asemenea, pentru lumea romaneasca traditionala, poate fi si bun, si rau. Vechile credinte fac o mare deosebire intre „sarpele casei“, faptura fasta, ocrotitoare, si sarpele intalnit pe camp sau in padure, care trebuie omorat fara mila, caci „daca trece de doi ani, se preface in balaur“. Asemenea superstitii stravechi, bine intepenite in memoria colectiva, genereaza, din pacate, comportamente dintre cele mai regretabile: multi oameni, chiar copii, incearca sa omoare orice sarpe intalnit si, adesea, chiar reusesc.

In crestinism, sarpele are o faima proasta: intruchipare a raului, care l-a ispitit pe om sa comita pacatul originar, sarpele e simbolul perfidiei. A da crezare sarpelui, a adaposti la san un sarpe sunt greseli care se platesc scump. Sarpele e si el „vrajitoresc“, intr-un sens negativ – apare ca ingredient al potiunilor magice, pregatite de vrajitoare, de cele rele, desigur.

Pe alte continente si in alte religii, sarpele este mult mai bine vazut. Unele populatii africane venereaza pitonul de stanca si considera uciderea lui un pacat. Un sarpe-curcubeu urias, cred aborigenii din Australia, ar sta la originea vietii. Aparitiile neasteptate ale sarpelui, deplasarea sa neauzita, primejdia pe care o reprezinta, privirea sa fixa si mai ales tulburatoarea prefacere prin care trece la rastimpuri – sarpele „nou“ care iese, stralucitor si plin de viata, din vechea piele uzata, in care parea sa agonizeze – i-au conturat imaginea de animal misterios, cu puteri magice, venit de undeva dintr-o lume tainica, inca neinteleasa pe deplin.

Si mai sunt multe animale care, prinse in jocul complicat al imaginii oamenilor asupra lor, dezvaluie mai multe fete, foarte diferite. Mitologia face parte chiar din noi, din ceea ce suntem ca entitate colectiva, este si ea un rezultat al evolutiei noastre. Atata doar ca nu trebuie sa o lasam sa ne impinga la fapte care, privite in lumina amenintatoare a problemelor de azi, devin reprobabile.

Cum, adesea, soarta animalelor depinde de om, e vremea sa ne reparam greselile trecutului, sa ne indreptam spre o altfel de cunoastere a lumii animale. Una mai obiectiva, intemeiata mai mult pe realitatea care ne sta la indemana si mai putin pe inchipuiri nascute din nestiinta. Peste putin timp, ignoranta nu va mai fi valabila, ca scuza, nicaieri. E adevarat, mentalitatile se schimba greu, dar adaptarea noastra la noua lume va include si modificarea parerilor noastre despre animalele cu care impartim Pamantul.

FACTS


Cat Facts
Relatia dintre om si pisica este atestata in Egiptul antic, in urma cu 5.000 de ani – vremurile de aur ale istoriei pisicilor. Pretuita pentru abilitatea ei de a starpi rozatoarele, intr-un Egipt agrar unde grauntele furnizau baza alimentatiei, pretuirea s-a prefacut in veneratie. Asa a ajuns pisica sa fie divinizata, adoratia manifestandu-se in moduri care azi ne par ridicole, dar care exprimau viu legatura profunda dintre cele doua specii.

Festivalul Pisicilor
La Ypres, un orasel aflat pe actualul teritoriu al Belgiei, exista obiceiul ca, in ultima zi a targului anual, din turnul orasului sa fie aruncate pisici vii. Sarcina ii revenea bufonului asezarii. Persecutia s-a mentinut mult timp: ultimele pisici vii au fost aruncate din turn in 1817. Ulterior, pentru a impaca pastrarea unei traditii cu umanitarismul, au inceput sa fie aruncate pisici facute din catifea.

Astazi, vechea traditie renaste sub forma unei sarbatori care are loc o data la 3 ani: Kattenstoet, Festivalul Pisicilor. E o sarbatoare vesela a intregului oras, cu un alai de carnaval, cu care alegorice, oaspeti importanti si spectacole de artificii. Bufonul, personaj de seama, este inca prezent. Punctul culminant al festivitatilor il reprezinta aruncarea din turnul orasului a pisicilor de plus. Kattenstoet a avut loc si in anul 2006, in luna mai.


Wolf facts
Interesant este faptul ca si la populatiile de amerindieni exista credinta ca oamenii se pot transforma in lupi, insa imaginea lupului e una mult mai favorabila. Venerat ca un spirit puternic, era admirat pentru devotamentul fata de familie, pentru capacitatea de a coopera in cadrul haitei, facand ca vanatoarea sa fie mai eficienta – trasaturi pe care oamenii le apreciau, intrucat reprezentau si pentru ei premise ale supravietuirii.

Ipostaze ale sarpelui
Simbol al energiei vietii, al puterilor naturii, al vindecarii, al renasterii – toate aceste imagini se regasesc in complexa mitologie a sarpelui, poate cea mai bogata dintre mitologiile care au drept subiect un animal.

In India, Kundalini reprezinta energia pura, primordiala a Universului, aflata in fiecare dintre noi. Este gandita adesea sub forma unui sarpe incolacit de trei ori si jumatate la baza coloanei vertebrale. O intreaga scoala de Yoga – Kundalini Yoga – este dedicata trezirii, activarii acestei energii prin practici care includ meditatia si exercitiile de relaxare.

Miticul sarpe cu pene, Quetzalcoatl, era venerat de vechii azteci din America Centrala ca stapan al vietii.

Asclepios in mitologia greaca (Esculap in cea romana), zeul medicinei, purta un toiag pe care se incolacea un sarpe, simbol al vindecarii. In Europa (inclusiv in Romania) exista o specie numita sarpele lui Esculap (denumirea stiintifica: Elaphe longissima).

Uraeus – sarpele care apare pe diadema de ceremonie a faraonilor egipteni – este un simbol al puterii, al capacitatii de a invinge dusmanii, al caracterului divin al faraonului.


Web facts
Feroce pradator in munti, stepe, taiga, tundra chiar si deserturi. Cea mai raspandita specie de mamifere dupa om. Animal sacru in Antichitate, demonizat in evul mediu. Intra pe www.descopera.ro si citeste in exclusivitate on-line un amplu dosar al celui mai controversat „caine salbatic“ din istorie – lupul.

EXPERTS


Bestiar popular
Taranul roman si-a construit de-a lungul timpului un univers mitologic propriu, populat cu fiinte dintre cele mai diverse. Printre acestea, un rol foarte important il aveau fapturile supranaturale omniprezente in basmele si legendele romanilor: Zana, Fat-Frumos, Zmeul etc. O categorie aparte o constituiau animalele fantastice care insoteau personajele basmelor: Ghionoaia, Zgripturoaica s.a. Se puteau intalni in acest context chiar si animale obisnuite, dar inzestrate cu calitati extraordinare, precum calul lui Fat-Frumos, care se hranea cu jar si putea zbura catre alte lumi.

Pe de alta parte, credintele si superstitiile nelipsite din comunitatile rurale romanesti confereau mai tuturor animalelor cunoscute o serie de calitati care le faceau pe acestea deopotriva temute si respectate. Putine dintre ele erau considerate simplist: malefice (pisica – intrupare a diavolului) sau benefic-apotropaice (cocosul – ce vesteste sosirea diminetii, alungand duhurile rele). Cele mai multe cumulau atribute complexe si prezentau caractere nuantate.

Relevand rolul extrem de important pe care il avea in viata taranului roman, dar si ecoul deosebit din mitologia universala, calul intrunea atribute apotropaice si psihopompe. El proteja oamenii si spatiul de actiunile duhurilor rele, astfel incat nu e intamplator faptul ca unul dintre cele mai raspandite elemente de arhitectura din satele romanesti il constituia capul de cal, stilizat. Caracterul psihopomp al calului – de calauza pe celalalt taram a sufletelor celor decedati – este evidentiat de o serie de bocete si cantece de priveghi, care il mentioneaza in aceasta ipostaza alaturi de vidra si de lup. Altminteri, insa, lupul era extrem de temut de sateni, in special de pastori. In calendarul popular existau chiar zile dedicate acestuia (Filipii), pe care taranii le tineau cu sfintenie, pentru a nu starni mania lupilor.

Ursul, alt animal salbatic care inspira teama prin aspectul sau masiv si prin forta sa deosebita, isi avea si el un loc aparte in calendarul popular (Ziua Ursului). Conform unei superstitii, de Stretenie (pe 2 februarie), ursul iesea din barlog si, daca afara era insorit si isi putea vedea umbra, se intorcea in culcusul sau, vestind astfel ca iarna se va prelungi. Un caz aparte in bestiarul mitologic romanesc il constituia cucul. Marcand prin cantecul sau sosirea verii dar si incheierea ei, cucul prezenta valente divinatorii complexe. Intre altele, el oferea fetelor si flacailor vestile mult-asteptate cu privire la timpul ramas pana la casatorie. Dar cantul cucului putea fi si de rau augur, prevestind moartea celui care l-ar fi auzit cantand din stanga sau din spate.

Foto: Guliver, Northfoto
Tag-uri: Animale | mituri