Cum se destramă încrederea de sine: Rușinea, comparația și invalidarea emoțională, explicate pe înțelesul tuturor

Uneori, dispariția încrederii de sine nu intervine brusc, nu există un moment de ruptură. Se pierde treptat, din cauza unor factori aparent mici, dar care acționează în mod repetat, de la felul în care cineva te întrerupe, la glumele de genul „nu trebuie să o iei personal”, privirile care se fac că nu te observă, vocile care nu-ți oferă spațiu să răspunzi, și așa mai departe.

Încrederea de sine nu apare din exerciții sau afirmații, ci din experiența de a fi tratat cu respect și înțelegere. Așa cum arată teoria atașamentului formulată de John Bowlby, se naște din felul în care am fost văzuți, primiți și ascultați. Atunci când suntem mici, nu ne definim singuri. Așteptăm să aflăm cine suntem din modul în care oamenii din jur interacționează cu noi, din tonul, disponibilitatea, generozitatea, blândețea lor.

Dacă un copil este întâmpinat cu răbdare, cu validare, cu „te văd”, atunci el crește cu sentimentul interior că are dreptul să fie. Dacă, în schimb, aude adesea „nu exagera”, „ești prea sensibil”, „iar ai stricat tot”, atunci acea voce critică se instalează în el însoțindu-l toată viața, o voce șireată care repetă obsesiv același lucru: „Nu ești destul.” Acest fenomen este descris și de cercetătorul Gershen Kaufman în studiile sale despre rușine.

Rușinea ca formă de atac asupra identității

Un prim element din topul factorilor care erodează încrederea în sine este rușinarea repetată. Dar nu acea rușine sănătoasă, care ne învață limite, ci rușinea care spune că esența ta e greșită. Atunci când un copil este ridiculizat pentru felul în care simte ori se exprimă, mai târziu, la maturitate, își va cenzura spontan reacțiile.

Conform psihologului Brené Brown, aceasta este rușinea ca formă de atac asupra identității, nu asupra comportamentului. Așa apar adulții care spun „nu contează”, chiar și atunci când îi doare cu adevărat sau când li se fac nedreptăți.

Un al doilea mecanism este comparația constantă. Și nu ne ajută nici circumstanțele, având în vedere faptul că trăim într-o lume în care diferențele nu sunt doar observate, ci efectiv sunt transformate în clasamente. Cine are mai mult, cine ajunge mai repede, cine pare „mai bine”. Acest proces a fost descris de Leon Festinger în teoria comparației sociale, care arată că ne evaluăm valoarea personală raportându-ne constant la ceilalți. Comparația poate lovi direct în nucleul identității, pentru că în comparație nu câștigi niciodată cu adevărat. Mereu va exista cineva mai tânăr, mai sigur pe el, mai norocos, mai bine poziționat.

Diferența dintre comparația de performanță și comparația de învățare

Totuși, chiar dacă ne uzează, există situații în care comparația poate deveni utilă, însă numai atunci când nu e îndreptată împotriva noastră. De exemplu, comparația poate motiva atunci când nu o folosim ca măsură a valorii personale, ci ca orientare: „Așa se poate. Așa se face. Și eu pot învăța”. Nu atunci când ne spunem eu sunt mai puțin, ci eu sunt în proces. Aceasta este diferența dintre comparația de performanță și comparația de învățare, susținută în studiile de psihologie educațională.

Apoi, apare invalidarea emoțională, acel moment în care spui „Mă simt rănit” și primești înapoi „Nu ai de ce”, „Exagerezi” sau „Ești prea sensibil”. În astfel de situații, nu este negată doar emoția în sine, ci este pusă sub semnul întrebării întreaga ta lume interioară.

Încrederea de sine devine fragilă sau chiar imposibilă

Terapia dialectic-comportamentală, dezvoltată de Marsha Linehan, descrie invalidarea emoțională ca factor central în pierderea încrederii în propriile trăiri. Treptat, fără să-ți dai seama, începi să te îndoiești de propriile percepții, de felul în care simți, de ceea ce observi și interpretezi, spunându-ți că poate ai înțeles greșit, că poate reacționezi prea intens sau că poate tu ești problema. Iar atunci când nu mai ai încredere în propriul tău mod de a simți și interpreta realitatea, încrederea în sine devine fragilă sau chiar imposibilă. Și asta pentru că încrederea în sine se sprijină, înainte de toate, pe încrederea în propria percepție, în convingerea că ceea ce trăiești este real și demn de luat în serios.

Iar, în cele din urmă, rămâne ironia, care de cele mai multe ori este o armură, un mod de a evita contactul direct cu vulnerabilitatea, cu sinceritatea sau cu apropierea reală. Atunci când spui ceva important pentru tine, ceva ce simți cu adevărat, iar răspunsul pe care îl primești este o glumă, un zâmbet ironic sau un comentariu batjocoritor, mesajul transmis este limpede: „Ce simți tu nu e de luat în serios”, iar în acel moment nu este respinsă doar emoția, ci și efortul de a te deschide. Prin urmare, data viitoare, înainte să vorbești, vei ezita și, de multe ori, vei alege să taci.

Drumul înapoi spre tine

Reconstruirea începe, de fapt, cu un gest care pare simplu, și anume observarea acelei voci interioare. Această abordare este susținută și de psihologul Paul Gilbert, fondatorul terapiei bazate pe compasiune, care arată că vocea critică internă este adesea internalizarea unei figuri din trecut. Prin urmare, în momentele în care apare impulsul de a te critica, nu e nevoie să te contrazici ori să lupți cu ea, ci doar să îi auzi tonul.

Surse:

https://www.psychologytoday.com/us/basics/attachment

https://www.verywellmind.com/what-is-the-social-comparison-process-2795872

https://www.compassionatemind.co.uk/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ce te face nesigur și cum să dezvolți încrederea în sine: „Încrederea autentică este silențioasă și constantă; aroganța este zgomotoasă și defensivă”

Postura care conferă încredere: mit sau realitate?

Glumele pot ajuta oamenii să aibă mai multă încredere în știință

Paradoxul încrederii: a beneficia de pe urma unei trădări nu erodează întotdeauna încrederea