Un profesor universitar, un medic sau un actor premiat pot ajunge să se îndoiască de propriile capacități, chiar dacă rezultatele lor arată contrariul.
Acest fenomen se numește sindromul impostorului. Persoanele care îl trăiesc își minimalizează reușitele și cred că succesul lor se datorează norocului, întâmplării sau ajutorului primit de la alții.
Termenul a fost introdus în 1978 de psiholoagele americane Pauline Rose Clance și Suzanne Imes, după ce au observat că multe femei cu rezultate academice și profesionale foarte bune trăiau cu sentimentul că nu sunt suficient de competente.
Deși studiul inițial s-a concentrat asupra femeilor, cercetările ulterioare au arătat că fenomenul apare la persoane de toate vârstele, indiferent de profesie sau de sex.
Astăzi, sindromul impostorului este studiat în universități, în mediul de afaceri și în domeniul sănătății mintale, fiind considerat o experiență psihologică frecventă.
Nu există o singură explicație. Specialiștii spun că sindromul impostorului poate fi influențat de mai mulți factori, inclusiv perfecționismul, comparațiile permanente cu ceilalți, educația primită în copilărie sau mediile foarte competitive.
Persoanele care își stabilesc standarde aproape imposibil de atins au tendința să considere că orice succes este insuficient, iar orice greșeală reprezintă dovada că nu sunt suficient de bune.
În multe cazuri, aprecierea primită din partea celor din jur nu schimbă această percepție.
Cei care au cele mai multe realizări nu sunt întotdeauna cei mai încrezători. Cercetările arată că persoanele foarte bine pregătite sunt adesea conștiente de cât de multe lucruri mai au de învățat. În schimb, oamenii cu mai puține cunoștințe își pot supraestima propriile competențe, un fenomen cunoscut în psihologie drept efectul Dunning-Kruger.
Această diferență explică de ce un profesionist experimentat poate avea îndoieli pe care cineva cu mai puțină experiență nu le resimte.
Deși expresia „sindromul impostorului” este foarte răspândită, ea nu desemnează un diagnostic medical și nu apare ca tulburare în principalele manuale de psihiatrie.
Psihologii preferă adesea termenul fenomenul impostorului, deoarece descrie un tip de experiență sau de gândire, nu o afecțiune.
Totuși, atunci când sentimentul de inadecvare persistă și afectează viața profesională sau personală, poate contribui la apariția anxietății, a stresului cronic sau a epuizării.
Specialiștii spun că primul pas este recunoașterea fenomenului.
Mulți oameni descoperă că nu sunt singurii care au astfel de gânduri. Discuțiile cu colegii, feedbackul obiectiv și învățarea modului în care sunt evaluate propriile rezultate pot reduce treptat tendința de a atribui succesul exclusiv norocului.
Scopul nu este eliminarea oricărei îndoieli. Un anumit nivel de autocritică poate fi util. Problemele apar atunci când lipsa de încredere persistă în ciuda dovezilor că persoana este competentă.
Termenul sindromul impostorului a fost introdus în 1978 de psiholoagele Pauline Rose Clance și Suzanne Imes.
Fenomenul nu este considerat o boală și nu reprezintă un diagnostic psihiatric.
Cercetările arată că poate apărea la persoane din toate domeniile de activitate, inclusiv în rândul cercetătorilor, medicilor, profesorilor și artiștilor.
Psihologii folosesc tot mai des expresia fenomenul impostorului, considerată mai precisă decât „sindromul impostorului”.
Surse:
https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7851870/
https://ctl.stanford.edu/students/imposter-syndrome
https://www.psychologytoday.com/us/basics/imposter-syndrome
Primul caz din lume în care sindromul „Alice în Țara Minunilor” a fost declanșat de un adenovirus
Ce este „sindromul inimii fericite” și de ce poate fi periculos pentru sănătate?
Ce este sindromul Tourette? Mitul înjurăturilor involuntare și cum se manifestă, de fapt