Prima pagină Cultura

Poveste de la inceputul timpului (II)

Adrian Nicolae | 10.16.2009 | ● Vizualizări: 1106
Poveste de la inceputul timpului (II)     no tags + zoom
Galerie foto (19)

Legati asemenea salbaticiunilor, am mers prin paduri si locuri nestiute catre tribul razboinicilor. Si nu exista mila pentru noi. Cei cazuti sau raniti erau ucisi pe loc, pentru a nu ingreuna mersul celorlalti si, nu de putine ori, furia oamenilor mascati s-a abatut chiar si asupra celor ce tineau pasul. Spatele si bratele noastre aratau, de pe urma loviturilor, precum un animal jupuit, dar trebuia sa mergem inainte. Era singura noastra speranta de a scapa cu viata. Nu stiam ce ne astepta la capatul drumului, dar un lucru era clar pentru noi... daca nu ne luasera viata pana atunci, nu aveau sa o faca nici de atunci incolo. Spre groaza noastra, nici nu ne imaginam ceea ce avea sa se intample.

Mancatorii de oameni

Citeste aici prima parte aodiseei lui Chidon, salbaticul care a supravietuitPotopului

Ne-au dus pe un drum nestiut, acoperit de pietre ascutite si deierburi marunte, lipsit complet de copacii cu care eram obisnuit,catre tribul lor indepartat. Parea ca in aceasta lume nuexistau paduri, ci doar stanci, salbaticiuni marunte si razboinicifara mila pentru cei invinsi. Iar satul lor nu putea decat saintareasca ceea ce credeam despre ei. Atunci cand amajuns, noaptea inca nu se sfarsise, dar intunericul putea fistrapuns de ochii unui om. Ne-au aruncat pe toti in custi pregatitedinainte pentru noi, si ne intaratau cu bete asa cum faceam si noicand, copii fiind, loveam cu nuiele pe stapanul padurii celimblanit pe care vanatorii nostri il prinsesera de viu. Labele salefusesera frante de caderea unui copac, asa ca vanatorii il legaserasi il tarasera pana in mijlocul tribului nostru. Cu ochii aproapestinsi, cu dintii inclestati, suporta orice lovitura a noastra.Stia probabil ca acela ii era sfarsitul si ca va incheia prin aasigura hrana celor de un neam cu noi. In schimb, eu nicinu banuiam ca, mai tarziu, aveam sa ii impartasescsoarta.



De-abia in zori am vazut multimea oaselor umane, a tigvelor si aurmelor de foc si de fum de pe ele. Erau asezate in preajmafiecarei colibe, iar femeile razboinicilor isi facusera coliere dincele mai marunte oscioare umane. Un fior rece ca gheata ma strabatucu furie si un gand ingrozitor imi veni in minte: Oareacestia sa fie mancatorii de oameni despre care vorbeau batraniinostri in lungile nopti in care zapada acoperea pamantul?Mereu am crezut ca este doar o poveste, numai buna sa neinspaimante pe noi, copiii, ca sa nu ne indepartam de colibe.Cum poate cineva sa isi inghita semenii, de parca ar fifost doar niste animale? In lumea noastra nu intalnisemnici un trib, fie el cat de crud, care sa faca asa ceva. Si totusi,temerile mele cele mai mari s-au dovedit, atunci, adevarate.





Un vraci ciudat, cu fata acoperita de masca unei salbaticiuni,canta puternic in jurul unui foc urias, aratand catre cer si catrenoi. Nu reuseam sa ii deslusesc chipul, iar glasul sau nu tradadaca era barbat sau femeie. Parea mai mic de statura decatceilalti, mai slab si, totusi, se vedea ca toti se temeau deputerile sale ascunse si de vrajile sale. Dar nu era timp pentruasta. Cat ai clipi, mai multe femei au fost scoase dincusca, intinse pe pamant si ucise de catre razboinicii care neprinsesera la apus de marea ce mare. Trupurile lor au fost taiatesi puse pe foc pentru ca, apoi, intregul lor trib sa inceapaospatul intr-o larma de nedescris. Pe spiritele batranilor, acestianu puteau fi oameni! Erau animale, si inca unele dintre cele maisalbatice. Asistam neputinciosi, suspinand, la gandul ca,poate, urmatoarea zi ne va veni si noua randul. Dar, in aceanoapte, ceva avea, din nou, sa se intample.



Atunci cand ospatul s-a incheiat, mai multi barbati s-au ridicatdin jurul focului si au inceput sa isi agite sulitele in aer.Strigau ceva nedeslusit si incercau sa para mult mai fiorosi decaterau in realitate. Isi aratau dintii si isi indreptau armele insprecustile noastre de parca ar fi vrut sa scoata de acolo inca ovictima. Si nu ma inselasem. Urmatoarea victima eram chiareu. Ca pe un animal m-au tarat din cusca, legat de mainisi de picioare, lovindu-ma necontenit cu nuiele si cu pietre. M-audus pana in mijlocul satului si, dupa ce toti au facut cerc injurul meu, strigatele lor s-au oprit dintr-o data. Unul dintre eimi-a desfacut legaturile, in timp ce altul a venit si mi-aimproscat chipul si trupul cu un praf rosu, din cel pe care vraciulnostru il folosea atunci cand isi lasa urmele palmelor pe peretiipesterii sacre. Mi-au aruncat o sulita la picioare, iar larma lor aizbucnit si mai puternic ca prima data atunci cand un razboinicurias a patruns in cerc si m-a privit drept in fata. Vroiausa lupt pentru viata mea! Era singura mea sansa, sa il infrunt peucigasul care deja incepuse sa isi agite armele in fata mea, maiamenintator ca o salbaticiune turbata.



Parea un munte ce se cutremura atunci cand s-a aruncat asupra mea.Nici nu am vazut cand m-a lovit prima data. Nu am simtit decatpraful ce m-a izbit in fata atunci cand m-am pravalit peste pietresi sangele ce incepuse sa curga puternic din rana pe care ocapatasem in frunte. Ochii imi erau inchisi sub valul cald de sangesi nu auzeam decat strigatele victorioase ale celui pe care trebuiasa il infrunt. Intelesesem ca era un razboinic calit inluptele cu oamenii dar, cu siguranta, nu infruntase un stapan alpadurii care iesea din barlogul sau dupa hrana. Am simtit atunciincordarea pe care o simte vanatorul in fata vanatului, indiferentcat de mare ar fi fost. Trebuia sa lovesc primul de dataasta. O alta rana m-ar fi ucis, cu siguranta, si as fisfarsit asemenea femeilor devorate de acesti salbatici. Mana mi s-ainclestat pe sulita si, fara sa ma uit, am izbit acolo de unde seauzeau strigatele. Am simtit cum varful sulitei patrunde printrecarnuri si cum isi face loc printre oasele strainului. Facusem astade atat de multe ori inainte de a-mi parasi tribul, incat stiam cusiguranta ca nu va scapa cu viata. Izbisem cu atata putere, incatas fi putut dobori chiar si un urias din paduri.

Dintr-o data, o tacere atat de grea s-a lasat asuprasalbaticilor, incat sunetul caderii trupului celui ucis s-a auzitca un tunet. Am deschis ochii si i-am vazut pe toti impietriti. Darnu a durat decat o clipa. S-au napustit cu furie asupra mea,ridicandu-ma pe brate si incercand sa imi sfasie hainele si trupulcu armele lor. Nu ma puteam impotrivi si simteam ca, de data asta,imi voi incepe lungul drum care umbrele batranilor nostri. Un tipatgroaznic s-a auzit, insa, din multime si totul s-a oprit ca la unsemn. Salbaticii s-au retras speriati, lasandu-ma fata in fata cuvraciul lor cel ciudat, acelasi om care ii facuse sa se plecetematori pe toti strainii din fata mea. S-a apropiat, cu chipulascuns in continuare dupa masca, si mi-a intins mana catre grumaz.Nu vroia altceva decat chipul cioplit al "mamei tuturorcreaturilor", zeita fara de chip pe care o primisem inainte de aporni in calatoria ce avea sa imi schimbe viata. La randul lui, desub blanurile ce ii ascundeau trupul, a scos imaginea aceleiasizeite si le-a privit pe amandoua cu uimire.



A fost nevoie doar de un nou strigat din partea lui pentru casalbaticii sa ma lege iarasi si sa ma arunce in intunericul uneiadintre colibe. Oare cine isi putea imagina ce avea sa se maiintample?

Noaptea era aproape pe sfarsite, atunci cand vraciul m-a cuprins debrat si m-a trezit incet. Dupa linistea de afara, parea ca totidormeau dusi, fara sa mai fi lasat nici macar oameni care sapazeasca focul si satul. Nu ma asteptam sa ma atinga cu atatablandete. Masca i-a cazut incet de pe fata, lasand loc chipuluiunei tinere care ma privea intelegator. Mi-a cuprins palma si mi-aasezat in ea, incet, chipul zeitei pe care mi-o luase cu o zi inurma. Am ramas aproape mut atunci cand necunoscuta din fatamea a inceput sa imi vorbeasca in graiul tribului meu. O chemaKtara, iar mama ei fusese rapita de dincolo de mare, de unde veneamsi eu, de aceiasi salbatici fiorosi. Doar ea supravietuisedintre toti cei pe care ii capturasera mancatorii de oameni, siasta pentru ca la nastere, asa i s-a spus, aparuse pe lume cumainile acoperite de sange. Un semn pe care strainii l-au crezutunul venit din partea zeilor. Buna sa, asa cum isi numeamama, o invatase tot ce stia, inclusiv graiul celor de un neam cuea, inainte de a fi ucisa de straini.



Mi-a spus ca tribul in care se afla acum calatorea prin tinuturiintinse, rapind oameni si hrana acestora, asemenea insectelor cedevoreaza lesuri in paduri. Colindase o lume intreaga alaturi deacesti ucigasi, mintindu-i asupra puterilor ei si facandu-i sacreada ca ii poate ucide prin vraji si puterea gandurilor.Invatase graiurile pamantului si adunase din fiecare locceea ce i-ar fi putut ajuta la fuga din mijlocul acestui satblestemat. Toti se temeau de ea si asta insemna supravietuireaei. Stia, insa, ca la primul pas gresit, va sfarsi in foc,asemenea tuturor celor rapiti de salbatici. La randul ei, mi-aascultat povestea. Simteam ca vietile noastre, pe undeva, eraulegate. Si nu ma inselam. Atunci cand am terminat, mi-a zambit.Stia incotro trebuie sa ma indrept. Stia sa citeasca si sa ma ducape urmele zeilor. Iar ea avea sa vina cu mine pe acelasidrum....

Urmele zeilor

In aceeasi noapte am parasit satul, nu inainte de a elibera pecei captivi, si mi-am lasat pasii calauziti de femeia-vraci peurmele zeilor stravechi. Ktara imi spunea ca le vazuse casele, sauceea ce ramasese din ele, si ca pana acolo aveam sa calatorim multenopti si zile. In schimb, cea mai mare temere a noastra ramanearazbunarea salbaticilor mancatori de oameni, atunci cand vor fidescoperit ca fugisem fara ca vreunul dintre ei sa prinda de veste.Si nu a fost mult pana au inteles ce se intamplase. Ne-au urmarit,citindu-ne urmele, cale de zile intregi. Le auzeam strigatele sitipetele de furie ca si cum ar fi fost langa noi si, nu de putineori, am fost aproape de a fi gasiti in grotele si ascunzatorile incare ne ascundeam la repezeala. Trecutul meu ca vanator imispunea, insa, cum sa ii abat catre cai ratacite. Lasamintentionat, in calea lor, semne care sa ii trimita pe drumurigresite si asa am castigat multe zile de mers.



Povestile Ktarei imi intunecau, insa, mintea. Nu vroiam decat saating casa zeilor si sa ii intreb de ce ne pedepsisera atat decrunt. Simteam ca sunt aproape de ei, ii simteam in aer, in glasulfemeii ce ma insotea, in stancile ascutite si in copacii ciudati ceincepeau sa se vada la orizont. Acolo trebuia sa ajungem,la acei arbori neobisnuit de frumosi pe care Ktara ii numea"cedri", si in care, zicea ea, traiau spiritele uriasilor cecolindasera pamantul in vremuri de demult. Tot ea spuneaca zeii cutreierasera padurile de cedri cu mult inainte ca oameniisa ajunga aici si ca salasluisera printre semenii nostri pentrumulte, multe ierni. Iar eu trebuia sa ma pregatesc pentru ceva cenu mai vazuse nimeni din partea mea de lume, inca de la inceputultimpului.



Razboinicii din spatele nostru se oprisera. Nu ne mai urmareau si,probabil, erau deja pe drumul de intoarcere, gandindu-se cum saajunga in alte sate in care sa ucida si sa fure. Pentru noi era ousurare, dar primejdiile ce ne pandeau pe drumul nostru era incamulte. Am urcat munti inalti, acoperiti de zapada, si am ajuns incampii acoperite de nisip, atat de mult cat nu vazusem niciodata.Se parea ca nimeni nu calcase vreodata pe aici, dar simturile meleimi spuneau sa raman atent. Alaturi de Ktara, am strabatut tinuturiintinse si pustii, nestiute si primejdioase.

Oamenii nu se vedeau pe nicaieri dar, din spusele femeii-vraci,aveam sa ii intalnim cu siguranta. Triburile de aici eraupasnice. Nu vanau, ci se ocupau cu aceleasi lucruri ca si oameniidin satele de la malul marii. Tot Ktara mi-a spus si ce seintampla cu praful cel alb, obtinut din macinarea semintelor deplante. Era o adevarata minune a zeilor. Oamenii invatasera sa ilamestece cu apa, sa il framante puternic si, apoi, ceea ce ramaneain urma era intins pe pietre, in bataia soarelui. Zeii faceau caacel amestec sa se transforme si sa devina asemenea pufului. Iargustul sau era cu adevarat unul de neuitat. Trebuia sa vadaceasta minune, caci incepeam sa ma consider eu insumi unsalbatic.



Eram patrunsi de o oboseala chinuitoare atunci cand am ajuns lalacasul zeilor. Ktara cazuse de mai multe ori din pricinadurerilor, doar dorinta mea nestavilita de a ajunge cat mai repedefacand-o sa continue drumul. Vroiam sa cer socoteala zeilor care iiucisesera pe toti cei de un sange cu mine, si asta neintarziat.Dar zeii parasisera casa lor din mijlocul tinutuluicedrilor. In schimb, urmele lor erau cat se poate devizibile. Si am simtit pentru prima oara cat de neinsemnat eram infata lor.



Nu exista om care sa poata muta asemenea pietre si, maimult, sa isi ridice coliba cu ajutorul lor. Nici intregul meu trib,daca ne-am fi insirat toti, tinandu-ne de maini, nu ar fi pututcuprinde stancile slefuite pe care zeii le mutasera prin puterealor. "Urias" era un cuvant care ar spus prea putin desprelacasul zeilor. Pietrele erau cat un munte si ne simteamatat de mici pe langa ele, incat incepusem sa ne temem de furiacelor ce le ridicasera pe acest pisc. Ktara imi vorbeadespre ei, despre zeii cei mari, spunandu-mi ca nici macarpovestile oamenilor nu pot cuprinde timpul in care slefuiseramuntii ca sa isi cladeasca lacasul.

Batranii locului ii povestisera despre inceputul timpului,despre sosirea zeilor si a uriasilor si minunile pe care ei lefaptuisera. Atunci cand primii oameni au ajuns in muntii impaduriticu cedri, coliba zeilor era deja ridicata. Unii spuneau ca ar fiajuns pana la ceruri, atat de mare a putut fi, si ca, de acolo,zeii ii conduceau pe oameni cu intelepciune. Raul, asa cum ilvazusem si in tribul mancatorilor de oameni, ii alungase, insa,departe, spre miazazi, acolo unde ar fi ridicat alte si altesalasuri. Acum doar spiritele mai salasluiau intrunchiurile cedrilor, si doar vracii le mai puteau cere ajutorul.Pentru un vanator salbatic si neinsemnat, asa cum eram eu, nuexista, insa, intelegere din partea lor.



Si cu toate astea, simteam ca sunt aproape. Stiam ca pana la zeiice mari si necrutatori nu mai aveam mult. Tot ce trebuia sa fac erasa imi urmez drumul catre ei, sa nu renunt si sa incerc sa fiu catmai puternic. Calatoria mea se apropia de sfarsit, iar raspunsurileaproape ca le auzeam. Nu mai era decat un singur lucru de facut, saimi ridic armele si sa merg cat mai departe... Ktara aveasa fie, de aici incolo, lumina mea calauzitoare.

CITESTE AICI CONTINUAREA POVESTII LUI CHIDON,SALBATICUL CARE A SUPRAVIETUIT POTOPULUI

CITESTE Si: