Home » Cultura » Poveste de la inceputul timpului (II)

Poveste de la inceputul timpului (II)

Autor: Adrian Nicolae 10.16.2009
Legati asemenea salbaticiunilor, am mers prin paduri si locuri nestiute catre tribul razboinicilor. Si nu exista mila pentru noi. Cei cazuti sau raniti erau ucisi pe loc, pentru a nu ingreuna mersul celorlalti si, nu de putine ori, furia oamenilor mascati s-a abatut chiar si asupra celor ce tineau pasul. Spatele si bratele noastre aratau, de pe urma loviturilor, precum un animal jupuit, dar trebuia sa mergem inainte. Era singura noastra speranta de a scapa cu viata. Nu stiam ce ne astepta la capatul drumului, dar un lucru era clar pentru noi... daca nu ne luasera viata pana atunci, nu aveau sa o faca nici de atunci incolo. Spre groaza noastra, nici nu ne imaginam ceea ce avea sa se intample.

Mancatorii de oameni


Citeste aici prima parte a
odiseei lui Chidon, salbaticul care a supravietuit
Potopului

Ne-au dus pe un drum nestiut, acoperit de pietre ascutite si de
ierburi marunte, lipsit complet de copacii cu care eram obisnuit,
catre tribul lor indepartat. Parea ca in aceasta lume nu
existau paduri, ci doar stanci, salbaticiuni marunte si razboinici
fara mila pentru cei invinsi. Iar satul lor nu putea decat sa
intareasca ceea ce credeam despre ei.
Atunci cand am
ajuns, noaptea inca nu se sfarsise, dar intunericul putea fi
strapuns de ochii unui om. Ne-au aruncat pe toti in custi pregatite
dinainte pentru noi, si ne intaratau cu bete asa cum faceam si noi
cand, copii fiind, loveam cu nuiele pe stapanul padurii cel
imblanit pe care vanatorii nostri il prinsesera de viu. Labele sale
fusesera frante de caderea unui copac, asa ca vanatorii il legasera
si il tarasera pana in mijlocul tribului nostru. Cu ochii aproape
stinsi, cu dintii inclestati, suporta orice lovitura a noastra.
Stia probabil ca acela ii era sfarsitul si ca va incheia prin a
asigura hrana celor de un neam cu noi. In schimb, eu nici
nu banuiam ca, mai tarziu, aveam sa ii impartasesc
soarta.

De-abia in zori am vazut multimea oaselor umane, a tigvelor si a
urmelor de foc si de fum de pe ele. Erau asezate in preajma
fiecarei colibe, iar femeile razboinicilor isi facusera coliere din
cele mai marunte oscioare umane. Un fior rece ca gheata ma strabatu
cu furie si un gand ingrozitor imi veni in minte: Oare
acestia sa fie mancatorii de oameni despre care vorbeau batranii
nostri in lungile nopti in care zapada acoperea pamantul?

Mereu am crezut ca este doar o poveste, numai buna sa ne
inspaimante pe noi, copiii, ca sa nu ne indepartam de colibe.
Cum poate cineva sa isi inghita semenii, de parca ar fi
fost doar niste animale?
In lumea noastra nu intalnisem
nici un trib, fie el cat de crud, care sa faca asa ceva. Si totusi,
temerile mele cele mai mari s-au dovedit, atunci, adevarate.

Un vraci ciudat, cu fata acoperita de masca unei salbaticiuni,
canta puternic in jurul unui foc urias, aratand catre cer si catre
noi. Nu reuseam sa ii deslusesc chipul, iar glasul sau nu trada
daca era barbat sau femeie. Parea mai mic de statura decat
ceilalti, mai slab si, totusi, se vedea ca toti se temeau de
puterile sale ascunse si de vrajile sale. Dar nu era timp pentru
asta. Cat ai clipi, mai multe femei au fost scoase din
cusca, intinse pe pamant si ucise de catre razboinicii care ne
prinsesera la apus de marea ce mare. Trupurile lor au fost taiate
si puse pe foc pentru ca, apoi, intregul lor trib sa inceapa
ospatul intr-o larma de nedescris. Pe spiritele batranilor, acestia
nu puteau fi oameni! Erau animale, si inca unele dintre cele mai
salbatice.
Asistam neputinciosi, suspinand, la gandul ca,
poate, urmatoarea zi ne va veni si noua randul. Dar, in acea
noapte, ceva avea, din nou, sa se intample.

Atunci cand ospatul s-a incheiat, mai multi barbati s-au ridicat
din jurul focului si au inceput sa isi agite sulitele in aer.
Strigau ceva nedeslusit si incercau sa para mult mai fiorosi decat
erau in realitate. Isi aratau dintii si isi indreptau armele inspre
custile noastre de parca ar fi vrut sa scoata de acolo inca o
victima. Si nu ma inselasem. Urmatoarea victima eram chiar
eu.
Ca pe un animal m-au tarat din cusca, legat de maini
si de picioare, lovindu-ma necontenit cu nuiele si cu pietre. M-au
dus pana in mijlocul satului si, dupa ce toti au facut cerc in
jurul meu, strigatele lor s-au oprit dintr-o data. Unul dintre ei
mi-a desfacut legaturile, in timp ce altul a venit si mi-a
improscat chipul si trupul cu un praf rosu, din cel pe care vraciul
nostru il folosea atunci cand isi lasa urmele palmelor pe peretii
pesterii sacre. Mi-au aruncat o sulita la picioare, iar larma lor a
izbucnit si mai puternic ca prima data atunci cand un razboinic
urias a patruns in cerc si m-a privit drept in fata. Vroiau
sa lupt pentru viata mea! Era singura mea sansa, sa il infrunt pe
ucigasul care deja incepuse sa isi agite armele in fata mea, mai
amenintator ca o salbaticiune turbata.

Parea un munte ce se cutremura atunci cand s-a aruncat asupra mea.
Nici nu am vazut cand m-a lovit prima data. Nu am simtit decat
praful ce m-a izbit in fata atunci cand m-am pravalit peste pietre
si sangele ce incepuse sa curga puternic din rana pe care o
capatasem in frunte. Ochii imi erau inchisi sub valul cald de sange
si nu auzeam decat strigatele victorioase ale celui pe care trebuia
sa il infrunt. Intelesesem ca era un razboinic calit in
luptele cu oamenii dar, cu siguranta, nu infruntase un stapan al
padurii care iesea din barlogul sau dupa hrana. Am simtit atunci
incordarea pe care o simte vanatorul in fata vanatului, indiferent
cat de mare ar fi fost. Trebuia sa lovesc primul de data
asta.
O alta rana m-ar fi ucis, cu siguranta, si as fi
sfarsit asemenea femeilor devorate de acesti salbatici. Mana mi s-a
inclestat pe sulita si, fara sa ma uit, am izbit acolo de unde se
auzeau strigatele. Am simtit cum varful sulitei patrunde printre
carnuri si cum isi face loc printre oasele strainului. Facusem asta
de atat de multe ori inainte de a-mi parasi tribul, incat stiam cu
siguranta ca nu va scapa cu viata. Izbisem cu atata putere, incat
as fi putut dobori chiar si un urias din paduri.

Dintr-o data, o tacere atat de grea s-a lasat asupra
salbaticilor, incat sunetul caderii trupului celui ucis s-a auzit
ca un tunet. Am deschis ochii si i-am vazut pe toti impietriti. Dar
nu a durat decat o clipa. S-au napustit cu furie asupra mea,
ridicandu-ma pe brate si incercand sa imi sfasie hainele si trupul
cu armele lor. Nu ma puteam impotrivi si simteam ca, de data asta,
imi voi incepe lungul drum care umbrele batranilor nostri. Un tipat
groaznic s-a auzit, insa, din multime si totul s-a oprit ca la un
semn. Salbaticii s-au retras speriati, lasandu-ma fata in fata cu
vraciul lor cel ciudat, acelasi om care ii facuse sa se plece
tematori pe toti strainii din fata mea. S-a apropiat, cu chipul
ascuns in continuare dupa masca, si mi-a intins mana catre grumaz.
Nu vroia altceva decat chipul cioplit al „mamei tuturor
creaturilor”, zeita fara de chip pe care o primisem inainte de a
porni in calatoria ce avea sa imi schimbe viata. La randul lui, de
sub blanurile ce ii ascundeau trupul, a scos imaginea aceleiasi
zeite si le-a privit pe amandoua cu uimire
.

A fost nevoie doar de un nou strigat din partea lui pentru ca
salbaticii sa ma lege iarasi si sa ma arunce in intunericul uneia
dintre colibe. Oare cine isi putea imagina ce avea sa se mai
intample?

Noaptea era aproape pe sfarsite, atunci cand vraciul m-a cuprins de
brat si m-a trezit incet. Dupa linistea de afara, parea ca toti
dormeau dusi, fara sa mai fi lasat nici macar oameni care sa
pazeasca focul si satul. Nu ma asteptam sa ma atinga cu atata
blandete. Masca i-a cazut incet de pe fata, lasand loc chipului
unei tinere care ma privea intelegator. Mi-a cuprins palma si mi-a
asezat in ea, incet, chipul zeitei pe care mi-o luase cu o zi in
urma. Am ramas aproape mut atunci cand necunoscuta din fata
mea a inceput sa imi vorbeasca in graiul tribului meu. O chema
Ktara, iar mama ei fusese rapita de dincolo de mare, de unde veneam
si eu, de aceiasi salbatici fiorosi.
Doar ea supravietuise
dintre toti cei pe care ii capturasera mancatorii de oameni, si
asta pentru ca la nastere, asa i s-a spus, aparuse pe lume cu
mainile acoperite de sange. Un semn pe care strainii l-au crezut
unul venit din partea zeilor. Buna sa, asa cum isi numea
mama, o invatase tot ce stia, inclusiv graiul celor de un neam cu
ea, inainte de a fi ucisa de straini
.

Mi-a spus ca tribul in care se afla acum calatorea prin tinuturi
intinse, rapind oameni si hrana acestora, asemenea insectelor ce
devoreaza lesuri in paduri. Colindase o lume intreaga alaturi de
acesti ucigasi, mintindu-i asupra puterilor ei si facandu-i sa
creada ca ii poate ucide prin vraji si puterea gandurilor.
Invatase graiurile pamantului si adunase din fiecare loc
ceea ce i-ar fi putut ajuta la fuga din mijlocul acestui sat
blestemat. Toti se temeau de ea si asta insemna supravietuirea
ei.
Stia, insa, ca la primul pas gresit, va sfarsi in foc,
asemenea tuturor celor rapiti de salbatici. La randul ei, mi-a
ascultat povestea. Simteam ca vietile noastre, pe undeva, erau
legate. Si nu ma inselam. Atunci cand am terminat, mi-a zambit.
Stia incotro trebuie sa ma indrept. Stia sa citeasca si sa ma duca
pe urmele zeilor. Iar ea avea sa vina cu mine pe acelasi
drum….

Urmele zeilor

In aceeasi noapte am parasit satul, nu inainte de a elibera pe
cei captivi, si mi-am lasat pasii calauziti de femeia-vraci pe
urmele zeilor stravechi. Ktara imi spunea ca le vazuse casele, sau
ceea ce ramasese din ele, si ca pana acolo aveam sa calatorim multe
nopti si zile. In schimb, cea mai mare temere a noastra ramanea
razbunarea salbaticilor mancatori de oameni, atunci cand vor fi
descoperit ca fugisem fara ca vreunul dintre ei sa prinda de veste.
Si nu a fost mult pana au inteles ce se intamplase. Ne-au urmarit,
citindu-ne urmele, cale de zile intregi. Le auzeam strigatele si
tipetele de furie ca si cum ar fi fost langa noi si, nu de putine
ori, am fost aproape de a fi gasiti in grotele si ascunzatorile in
care ne ascundeam la repezeala. Trecutul meu ca vanator imi
spunea, insa, cum sa ii abat catre cai ratacite
. Lasam
intentionat, in calea lor, semne care sa ii trimita pe drumuri
gresite si asa am castigat multe zile de mers.

Povestile Ktarei imi intunecau, insa, mintea. Nu vroiam decat sa
ating casa zeilor si sa ii intreb de ce ne pedepsisera atat de
crunt. Simteam ca sunt aproape de ei, ii simteam in aer, in glasul
femeii ce ma insotea, in stancile ascutite si in copacii ciudati ce
incepeau sa se vada la orizont. Acolo trebuia sa ajungem,
la acei arbori neobisnuit de frumosi pe care Ktara ii numea
„cedri”, si in care, zicea ea, traiau spiritele uriasilor ce
colindasera pamantul in vremuri de demult.
Tot ea spunea
ca zeii cutreierasera padurile de cedri cu mult inainte ca oamenii
sa ajunga aici si ca salasluisera printre semenii nostri pentru
multe, multe ierni. Iar eu trebuia sa ma pregatesc pentru ceva ce
nu mai vazuse nimeni din partea mea de lume, inca de la inceputul
timpului.

Razboinicii din spatele nostru se oprisera. Nu ne mai urmareau si,
probabil, erau deja pe drumul de intoarcere, gandindu-se cum sa
ajunga in alte sate in care sa ucida si sa fure. Pentru noi era o
usurare, dar primejdiile ce ne pandeau pe drumul nostru era inca
multe. Am urcat munti inalti, acoperiti de zapada, si am ajuns in
campii acoperite de nisip, atat de mult cat nu vazusem niciodata.
Se parea ca nimeni nu calcase vreodata pe aici, dar simturile mele
imi spuneau sa raman atent. Alaturi de Ktara, am strabatut tinuturi
intinse si pustii, nestiute si primejdioase.

Oamenii nu se vedeau pe nicaieri dar, din spusele femeii-vraci,
aveam sa ii intalnim cu siguranta. Triburile de aici erau
pasnice. Nu vanau, ci se ocupau cu aceleasi lucruri ca si oamenii
din satele de la malul marii.
Tot Ktara mi-a spus si ce se
intampla cu praful cel alb, obtinut din macinarea semintelor de
plante. Era o adevarata minune a zeilor. Oamenii invatasera sa il
amestece cu apa, sa il framante puternic si, apoi, ceea ce ramanea
in urma era intins pe pietre, in bataia soarelui. Zeii faceau ca
acel amestec sa se transforme si sa devina asemenea pufului. Iar
gustul sau era cu adevarat unul de neuitat. Trebuia sa vad
aceasta minune, caci incepeam sa ma consider eu insumi un
salbatic.

Eram patrunsi de o oboseala chinuitoare atunci cand am ajuns la
lacasul zeilor. Ktara cazuse de mai multe ori din pricina
durerilor, doar dorinta mea nestavilita de a ajunge cat mai repede
facand-o sa continue drumul. Vroiam sa cer socoteala zeilor care ii
ucisesera pe toti cei de un sange cu mine, si asta neintarziat.
Dar zeii parasisera casa lor din mijlocul tinutului
cedrilor
. In schimb, urmele lor erau cat se poate de
vizibile. Si am simtit pentru prima oara cat de neinsemnat eram in
fata lor.

Nu exista om care sa poata muta asemenea pietre si, mai
mult, sa isi ridice coliba cu ajutorul lor. Nici intregul meu trib,
daca ne-am fi insirat toti, tinandu-ne de maini, nu ar fi putut
cuprinde stancile slefuite pe care zeii le mutasera prin puterea
lor
. „Urias” era un cuvant care ar spus prea putin despre
lacasul zeilor. Pietrele erau cat un munte si ne simteam
atat de mici pe langa ele, incat incepusem sa ne temem de furia
celor ce le ridicasera pe acest pisc.
Ktara imi vorbea
despre ei, despre zeii cei mari, spunandu-mi ca nici macar
povestile oamenilor nu pot cuprinde timpul in care slefuisera
muntii ca sa isi cladeasca lacasul.

Batranii locului ii povestisera despre inceputul timpului,
despre sosirea zeilor si a uriasilor si minunile pe care ei le
faptuisera. Atunci cand primii oameni au ajuns in muntii impaduriti
cu cedri, coliba zeilor era deja ridicata. Unii spuneau ca ar fi
ajuns pana la ceruri, atat de mare a putut fi, si ca, de acolo,
zeii ii conduceau pe oameni cu intelepciune. Raul, asa cum il
vazusem si in tribul mancatorilor de oameni, ii alungase, insa,
departe, spre miazazi, acolo unde ar fi ridicat alte si alte
salasuri. Acum doar spiritele mai salasluiau in
trunchiurile cedrilor, si doar vracii le mai puteau cere ajutorul.
Pentru un vanator salbatic si neinsemnat, asa cum eram eu, nu
exista, insa, intelegere din partea lor.

Si cu toate astea, simteam ca sunt aproape. Stiam ca pana la zeii
ce mari si necrutatori nu mai aveam mult. Tot ce trebuia sa fac era
sa imi urmez drumul catre ei, sa nu renunt si sa incerc sa fiu cat
mai puternic. Calatoria mea se apropia de sfarsit, iar raspunsurile
aproape ca le auzeam. Nu mai era decat un singur lucru de facut, sa
imi ridic armele si sa merg cat mai departe… Ktara avea
sa fie, de aici incolo, lumina mea calauzitoare.


CITESTE AICI CONTINUAREA POVESTII LUI CHIDON,
SALBATICUL CARE A SUPRAVIETUIT POTOPULUI

CITESTE Si:

Cele mai noi articole
A fost lansată o lucrare de artă colectivă pentru copii, care vorbește despre viitorul planetei
A fost lansată o lucrare de artă colectivă pentru copii, care vorbește despre viitorul planetei
Timp de două luni la rând Huawei a fost cel mai mare producător de smartphone-uri
Timp de două luni la rând Huawei a fost cel mai mare producător de smartphone-uri
China a cumpărat atât de mult petrol încât a provocat blocaj pe mare
China a cumpărat atât de mult petrol încât a provocat blocaj pe mare
Când se vor afişa rezultatele complete de la Evaluarea Naţională (Capacitate) 2020. Edu.ro anunţă notele pe judeţe
Când se vor afişa rezultatele complete de la Evaluarea Naţională (Capacitate) 2020. Edu.ro anunţă notele pe judeţe
Cercetătorii din Suedia spun că imunitatea dată de COVID-19 ar putea fi mult mai mare decât se credea
Cercetătorii din Suedia spun că imunitatea dată de COVID-19 ar putea fi mult mai mare decât se credea
O nouă specie de păianjen care seamănă izbitor cu Joker a fost descoperită. Ce nume a primit
O nouă specie de păianjen care seamănă izbitor cu Joker a fost descoperită. Ce nume a primit
Restaurant unic în lume. Este amplasat într-o rezervație naturală din Suedia
Restaurant unic în lume. Este amplasat într-o rezervație naturală din Suedia
Un nou plan pentru curățarea orbitei
Un nou plan pentru curățarea orbitei
Cercetătorii au aflat de ce plouă cu diamante pe Neptun
Cercetătorii au aflat de ce plouă cu diamante pe Neptun
În urmă cu 116 ani se stingea din viaţă vizionarul care a propus reîntemeierea statului evreu pe teritoriul Palestinei
În urmă cu 116 ani se stingea din viaţă vizionarul care a propus reîntemeierea statului evreu pe teritoriul Palestinei
Circul Metropolitan București se redeschide de azi
Circul Metropolitan București se redeschide de azi
O nouă ieșire în spațiu pe ISS. De data aceasta au fost schimbate bateriile stației
O nouă ieșire în spațiu pe ISS. De data aceasta au fost schimbate bateriile stației
Augie, un golden retriever, a devenit cel mai bătrân câine din rasa sa. Ce cadouri a primit de ziua sa
Augie, un golden retriever, a devenit cel mai bătrân câine din rasa sa. Ce cadouri a primit de ziua sa
O epavă din secolul XVI ar putea fi o navă faimoasă
O epavă din secolul XVI ar putea fi o navă faimoasă
Google anunță că nu va mai salva automat poze și videoclipuri pe telefonul tău. Ce trebuie să știi
Google anunță că nu va mai salva automat poze și videoclipuri pe telefonul tău. Ce trebuie să știi
Planetele acoperite de oceane de lavă s-ar putea afla la originea asteroizilor
Planetele acoperite de oceane de lavă s-ar putea afla la originea asteroizilor
Oamenii de știință au identificat mai mult de 100 de substanțe toxice în fumul de canabis
Oamenii de știință au identificat mai mult de 100 de substanțe toxice în fumul de canabis
Facebook a eliminat sute de conturi, grupuri și pagini ale unei mișcări extremiste
Facebook a eliminat sute de conturi, grupuri și pagini ale unei mișcări extremiste