Ascensiunea şi decăderea Cavalerilor Templieri

Într-o zi extrem de călduroasă din iulie 1187, Saladin, sultanul Egiptului şi al Siriei a stat alături se fiul său al-Afdal pe câmpul de lupă de unde priveau către un cort roşu amplasat pe vârful unui deal. Armata din faţa sultanului lupta de ore bune, fiind torturată de căldură, praf şi fum. History Extra notează că sute de oameni şi cai zăceau morţi. 

Inamicii erau un grup vast condus de regele creştin Guy, din Ierusalim, care începea să se retragă treptat, dar până când pavilionul roşu al regelui era doborât victoria nu era completă. Al-Afdal, tânăr şi impulsiv, aplauda fiecare atac al musulmanilor asupra armatei creştine, însă Saladin i-a spus: ”Fă linişte! Nu i-am învins până când cortul roşu nu cade.” Câteva momente mai târziu cortul s-a prăbuşit, iar regele Guy a fost învins, bătălia de la Hattin fiind încheiată. 

• Galen din Pergamon: medicul gladiatorilor care a pus bazele neurologiei moderne
• ADN-ul antic dezvăluie că ultimii vânători-culegători ai Europei au supraviețuit mai mult timp decât se credea

O parte dintre prizonierii de război au primit un tratament aparte. Oricine i-ar fi adus sultanului un membru al templierilor sau al Ordinului ospitalierilor ar fi primit 50 de dinari. Aceştia erau cei mai bine antrenaţi luptători din Ţara Sfântă, iar Saladin avea un plan special pentru ei. 

Ordinul fraţilor

În 1187, Ordinul Templierilor şi al celor din cadrul Templului lui Solomon avea deja 68 de ani vechime. Ordinul a fost organizat în 1119 în cadrul Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim de către un cavaler francez, Hugo de Payens. Hugo a călătorit către este în perioada Primei Cruciade, unde a încercat să-şi combine cunoştinţele cavalereşti cu dorinţa de apărare a religiei. Alături de alţi opt bărbaţi cu aceleaşi scopuri, Hugo a stabilit o frăţie de luptători ai religiei care s-au dedicat apărării pelerinilor creştini din zona oraşului sfânt. 

La scurt timp, frăţia a început să devină cunoscută. Balduin al II-lea al Ierusalimului le-a oferit moscheea Al-Aqsa pe care ei o considerau ca fiind templul biblic construit de Solomon. De aici provenind şi numele de Templieri. 

Scutirea de taxele papale

Pentru a supravieţui, frăţia se baza pe donaţii pe care le solicitau în mare parte din vestul Europei. În 1120, ordinului i-au fost oferite reguli quasi-monastice după care să trăiască, realizate de stareţul Bernard de Clairvaux. În 1130, i-a scutit de plata taxelor şi le-a oferit oficial uniforme albe sau negre pe care era pictată o cruce. Din 1140 misiunile templierilor au început să se extindă, în paralel, cu Ospitalierii care ofereau îngrijiri medicale. Templierii au asistat la diferite raiduri din oraşele musulmane, precum Damascul. 

”Niciun om nu trebuie să părăsească câmpul de luptă”

Oamenii lui Saladin au reuşit să prindă Templierii şi Ospitalierii după bătălia de la Hattin din 1187. În jur de 200 de prizonieri au fost capturaţi, inclusiv marele maestru al templerilor Gerard de Ridefort, un bărbat impulsiv şi un  lider care şi-a trimis oamenii în lupte imposibile, însă din care a reuşit întotdeauna să scape cu viaţă. Saladin i-a cerut acestuia să predea castelul templierilor din Gaza. Însă ceilalţi nu au fost atât de norocoşi, Saladin a asistat la curajul templierior când comandantul Fortului lui Iacob şi-a întâlnit moartea călărind către o zonă incendiată a castelului. O parte dintre cavaleri au fost executaţi rapid, însă alţii au suferit o moarte lentă. În urma exterminării, Saladin trimite o scrisoare către Bagdad în care susţine că: ”Nu a supravieţuit niciunul dintre templieri.” 

Templierii au ripostat

Au fost necesari câţiva ani pentru ca Ordinul Templierilor să se reconstruiască. Atunci când Richard Inimă de Leu a ajuns în Ţara Sfântă pentru a conduce a Treia Cruciadă în 1191, s-a asigurat ca Templierii să lupte alături de armata sa. Atunci când Richard a părăsit Ţara Sfântă către Europa, în 1192, se spune că ar fi călătorit îmbrăcat într-o uniformă de templier. 

La sfârşitul secolului, când creştinii au fost înlăturaţi din Ţara Sfântă de către un regim de soldaţi-sclavi denumit Mamluk, Templierii au reprezentat ultima linie de apărare. 

În 1307, ordinul a fost distrus de către regele Franţei Filip al-IV-lea. Acesta le-a confiscat averile şi i-a integrat în propria armată. Ultimul maestru al templierilor, Jacques de Molay, a fost ars pe rug în 1314.

Prăbuşirea templierilor este pusă pe seama slăbiciunii ultimului maestru, dar şi din cauza faptului că aceştia nu şi-au concentrat averile pentru construirea unei baze geografice pe care să o apere. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: