Creaturile monstruoase din trecut s-ar fi putut hrăni cu prădătorii feroce de astăzi

Într-un nou studiu, cercetătorii analizează în profunzime un ecosistem intrigant de la începutul Cretacicului, în care reptile marine, precum pliosaurii, prădau alte carnivore mari, formând un al șaptelea nivel trofic rar în rețeaua lor alimentară.

Pentru comparație, oceanele moderne ating nivelul trofic maxim cinci sau șase, reprezentat de prădători de vârf precum orcile, balenele și rechinii albi.

• O descoperire unică, veche de 9.500 de ani, dezvăluie o perspectivă rară asupra ritualurilor străvechi
• Analizele ADN arată cine ar fi fost ultimul șaman siberian

Un nivel trofic indică o poziție în cadrul unei rețele trofice, nivelurile inferioare însemnând specii aflate mai aproape de fund. Nivelul unu include producători primari precum algele și plantele, în timp ce nivelul doi include consumatori primari precum erbivorele.

Nivelul trei este pentru carnivorele care mănâncă ierbivore, cunoscute sub denumirea de consumatori secundari, iar nivelurile superioare sunt pentru carnivorele care au ca pradă alte carnivore.

Noul studiu se concentrează asupra locuitorilor antici din Formațiunea Paja, o formațiune geologică din Cretacicul timpuriu situată în Columbia de astăzi. Nivelul mării era mai ridicat în acea perioadă, iar o mare parte a zonei era acoperită de o mare caldă și puțin adâncă.

Autorii studiului notează că acea mare se pare că era plină de viață la toate nivelurile trofice, făcând parte dintr-o creștere mai amplă a biodiversității în timpul Cretacicului, determinată în mare parte de climatul cald și de destrămarea în curs a supercontinentului Pangeea.

Un ecosistem intrigant de la începutul Cretacicului

Este nevoie de un ecosistem divers și sănătos pentru a susține prădători apex de nivel înalt, iar vivacitatea acestei mări preistorice a permis evoluția unor leviatani incredibili. Ecosistemul Paja găzduia reptile masive asemănătoare delfinilor, cunoscute sub numele de ihtiozauri, bestii în formă de crocodil numite teleosauri și pliosauri cu gât lung, unii având peste 10 metri lungime.

Potențialul unui al șaptelea nivel trofic ilustrează cât de bogat și complicat trebuie să fi fost ecosistemul Paja în urmă cu 130 de milioane de ani, spun autorii studiului. Pentru a pune în lumină acest habitat străvechi, cercetătorii au reconstruit rețeaua ecosistemică – un model al interacțiunilor dintre speciile dintr-un ecosistem – folosind date din toate fosilele de animale cunoscute găsite în Formațiunea Paja.

Aceștia au luat în considerare detalii cheie, precum dimensiunile corpului animalelor fosilizate și adaptările la alimentație, și au folosit analogii din fauna sălbatică modernă pentru a-i ajuta să deducă unele informații nefosilizate, scrie ScienceAlert.

Această abordare a fost utilizată în principal pentru a studia ecosistemele actuale, subliniază autorii, dar există o tendință recentă de aplicare a acesteia la datele fosile.

Cercetătorii s-au inspirat dintr-o rețea existentă de ecosisteme marine bazată pe ecosistemele contemporane din Caraibe, scriu ei, și au folosit acest model de referință pentru a-i ajuta să-și testeze și să-și perfecționeze rețeaua din Paja.

Un al șaptelea nivel trofic rar în rețeaua lor alimentară

Când a fost finalizată, rețeaua lor a oferit o privire retrospectivă fără precedent asupra uneia dintre cele mai vii rețele alimentare marine cunoscute de știință, spun autorii.

Formațiunea Paja a devenit cunoscută pentru reptilele sale marine impunătoare, subliniază autorii, dar este puțin probabil ca acești prădători de vârf să fi putut evolua fără o rețea alimentară robustă care să îi susțină.

Cercetătorii scriu că se cunosc relativ puține lucruri despre structura paleoecologică largă a habitatului, inclusiv despre numeroșii pești, amoniți și alte creaturi importante din nivelurile trofice inferioare.

În plus față de evidențierea acestei comunități incredibile din Cretacic, autorii studiului spun că munca lor ar trebui să ajute să răspundă la întrebări mai largi despre evoluția ecosistemelor marine – inclusiv originile și influența „prădătorilor excepțional de mari” precum cei de la Paja.

Cercetătorii notează că nu multe ecosisteme fosile au beneficiat de tipul de analiză pe care acest studiu l-a aplicat formațiunii Paja, dar, având în vedere bogăția de date deja disponibile în arhivele fosile, acest lucru s-ar putea schimba în curând.

Studiul a fost publicat în Zoological Journal of the Linnean Society.

Vă recomandăm să mai citiți și:

Poluarea luminoasă ademenește peștii mici în plasa prădătorilor

Tehnica uimitoare prin care amfibienii se apără de prădători

Furnicile dintr-o colonie s-au prefăcut că sunt moarte pentru a scăpa de prădători

Oamenii preistorici, vânători de succes. Ce dezvăluie prădătorii antici?