Cum femeile din secolul XVII își riscau viața pentru frumusețe. Secretele machiajului din Epoca de Aur a Spaniei

Frumusețea rămâne, înainte de toate, o chestiune subiectivă. Ea variază de la o persoană la alta, de la o cultură la alta și se transformă odată cu epocile. Ceea ce într-o vreme sau într-un context este considerat atractiv poate fi perceput complet diferit în altă parte sau alt moment. Standardele de frumusețe sunt modelate de o rețea complexă de factori: tradițiile culturale, modelele istorice, influența mass-media, preferințele individuale și așteptările sociale, toate contribuind la definiția dinamică a ceea ce înseamnă „frumos”.

Prin urmare, standardele de frumusețe pot fi stabilite și perpetuate de diverse entități din cadrul societății, de la industria modei, la toate reprezentările imagistice – revistele, emisiunile de televiziune, filmele, platformele social media, celebritățile, companiile cosmetice, mărcile de frumusețe contribuind masiv la diseminarea idealurilor de frumusețe prin prezentarea anumitor tipuri de corp, trăsături faciale și stiluri ca fiind aspiraționale și promovarea anumitor estetici prin produsele și strategiile lor de marketing, influențând astfel percepțiile consumatorilor asupra frumuseții.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Standardul de frumusețe a evoluat semnificativ de-a lungul istoriei. În antichitate, standardele de frumusețe erau adesea asociate cu simboluri ale fertilității și sănătății. În Evul Mediu european, standardele de frumusețe au fost puternic influențate de religie. Pielea pală era considerată un semn al nobilimii și al apartenenței la clasa superioară, în timp ce aspectul natural al femeilor era adesea eclipsat de machiajul albicios folosit pentru a obține o piele cât mai deschisă la culoare. În perioada victoriană, standardele de frumusețe au fost caracterizate de o femininitate exagerată și un ideal al purității. Talia subțire și pielea palidă erau considerate semne ale eleganței și rafinamentului. Odată cu avansarea tehnologică și apariția mass-media, standardele de frumusețe au început să se schimbe rapid în secolul XX. De la modele voluptoase precum Marilyn Monroe în anii ‘50 până la siluete androgine promovate în anii ‘90, conceptul de frumusețe a devenit din ce în ce mai diversificat. În prezent, standardul de frumusețe este tot mai mult influențat de diversitate și incluziune. Mișcările pentru acceptarea corpului și promovarea diversității etnice au condus la o reevaluare a standardelor tradiționale de frumusețe.

Acestea fiind spuse, haideți să zăbovim puțin în Europa secolului al XVII-lea (în special în timpul lui Ludovic al XIV-lea), când standardele de frumusețe erau destul de diferite de idealurile moderne. Pielea pală era foarte apreciată, deoarece indica bogăție și nobilime, cea bronzată fiind asociată cu țăranii și munca în aer liber, astfel că evitarea expunerii la soare era ceva obișnuit în rândul nobilimii, iar măștile, umbrelele de soare și alte metode erau folosite pentru a preveni bronzarea tenului.

În Spania secolului al XVII-lea, scrie National Geographic, frumusețea era sinonimă cu durerea, mărturie stand inclusiv scrierile din 1679 ale autoarei franceze Marie-Cathérine, le Jumel de Barneville, cunoscută sub numele de Madame d’Aulnoy.

„Nu am văzut niciodată raci fierți de o culoare mai frumoasă”, sună impresiile ei deloc măgulitoare despre tenul femeilor spaniole, această roșeață excesivă de care vorbea fiind de fapt un fard de obraz aplicat în cantități amețitoare. Mai departe, scrie d’Aulnoy despre o doamnă spaniolă, „a luat o cană plină cu fard de obraz și, cu o pensulă mare, l-a dat nu numai pe obraji, bărbie, sub nas, sub sprâncene și în jurul urechilor, ci și pe interiorul mâinilor, pe degete și pe umeri”.

Perioada anilor 1670 a făcut parte din ceea ce istoricii numeau în mod tradițional edad de oro, sau epoca de aur a Spaniei, când multe aspecte ale culturii spaniole, inclusiv literatura și teatrul, au fost sărbătorite cu lux de amănunte.

„Relatările călătorilor notează cum marea bogăție și putere a țării se reflectau în înfățișarea femeilor. Richard Wynn, un politician care l-a însoțit pe prințul Charles I al Angliei într-o călătorie în Spania în 1623, a scris că dintre toate aceste femei, îndrăznesc să jur, nu a existat niciuna care să nu fi fost pictată; atât de vizibil, încât ai crede că purtau mai degrabă măști, decât propriile lor fețe”.

Machiaje extreme

La rândul ei, istoricul Amanda Wunder, autoarea cărții Spanish Fashion in the Age of Velázquez, spunea că în ceea ce privește moda și frumusețea, Spania mergea într-o direcție diferită de restul continentului european. În timp ce francezii și englezii înclinau spre tenuri naturale, frumusețea spaniolă era definită de aspectul intenționat artificial, din cap până în picioare, standardele de frumusețe mergând atunci de la nobili către restul societății. Și nu conta dacă produsele de frumusețe folosite provocau dureri de cap ori afecteau pielea și vederea. Importantă era aliniera la modă. Iar moda însemna straturi peste straturi de machiaj, începând cu regina și continuând cu restul doamnelor și domnișoarelor care o urmau.

„Pentru a obține aspectul căutat în epoca de aur a Spaniei, doamnele se supuneau unui proces de îngrijire lung și complex. Aveau chiar și o cameră special amenajată în acest scop, un fel de budoar, cunoscut în spaniolă sub numele de tocador, în care doamnele se îmbrăcau și își îngrijeau părul și machiajul”.

În Spania secolului al XVII-lea, ca și în alte părți ale Europei, idealul de frumusețe feminină presupunea părul blond și o piele extrem de palidă. Însă metodele folosite pentru a obține această paloare erau periculoase: femeile aplicau pe față preparate pe bază de mercur, care provoca daune pe termen lung pielii. Similar, părul era supus unor tratamente agresive cu înălbitorii diluați pentru a-l deschide la culoare, ceea ce îl deteriora treptat.

Pielea bolnăvicios de albă era spartă de roșul puternic din obraji și de pe buze, dar și de accentuarea cu un negru puternic a sprâncenelor.

„Pentru a-și menține mâinile albe și moi, ele aplicau o pastă făcută din migdale, muștar și miere”.

Dar ce mai conțineau produsele de frumusețe pe care spanioloaicele le foloseau cu atâta curaj? Sulf carbonizat, oxiclorură de bismuh – foarte iritant pentru piele și ochi, plumb și alte substanțe care nu doar că puteau provoca dureri de cap, dar modificau permanent pielea și afectau vederea din cauza toxicității lor.

Aceste torturi chimice în numele frumuseții, de care multe femei erau conștiente, au dispărut odată cu sfârșitul Epocii de Aur. După Revoluția Franceză din 1789, scrie National Geographic, a început să fie preferat un aspect mai natural, iar perucile și machiajul elaborat au fost treptat abandonate. În deceniile următoare, pudrele pe bază de oxid de zinc, mai sigure, au înlocuit rețetele toxice care conțineau plumb. La mijlocul secolului XIX, machiajul puternic era considerat indecent și asociat cu actrițele sau prostituatele. Abia în anii 1920, odată cu apariția cosmeticelor de teatru și a produselor de machiaj comercializate pe scară largă în Europa și America de Nord, artificiile faciale au revenit în prim-plan. De atunci, rolul machiajului în definirea feminității și a feminismului a rămas un subiect intens discutat, la fel cum fusese în epoca de aur a Spaniei.

Sursa:

https://www.nationalgeographic.com/premium/article/spain-poison-makeup-lead-sulfur

Vă mai recomandăm să citiți și:

Georgia „Tiny” Broadwick, prima femeie care a sărit cu parașuta dintr-un avion

Femeile care au rescris istoria în cursele de raliuri

Babe Paley, regina stilului și favorita New York-ului. Femeia care a redefinit moda și înalta societate

„Ești prea mult”: Despre rușinea de a fi o femeie care nu se potrivește tiparelor