Buruienile invazive pun stăpânire pe câmpurile din Vestul American. „Iarba trișoare”, un mare pericol

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Bromus tectorum este plantă extrem de inflamabilă și care asemeni celorlalte înrudite ei, nu sunt originare din SUA, dar cu toate acestea domină o cincime din Marele Bazin din vestul Statelor Unite ale Americii.

Nimănui nu-i place un trișor, în special unul care este atât de plin de vitalitate precum este Bromus tectorum în Vestul American, potrivit Science News.

• Compoziția chimică din Oceanul Arctic a depășit un punct critic ireversibil
• Europa s-a topit în luna mai. Temperaturile record îi surprind pe localnici: „Primăvara pare mijlocul verii”

Această specie este numită iarba trișoare (joc de cuvinte, compus din cheat, care înseamnă a trișa și grass, care este termenul englezesc pentru iarbă), pentru că se usucă mai repede decât plantele native, privând viața sălbatică și animalele de nutrienții alimentari necesari. Din nefericire pentru animale și plantele din zonă, Bromus tectorum domină acum mai bine de o cincime din Marele Bazin.

Unul dintre cele mai periclitate biomuri nord-americane

Vorbim aici despre o fâșie de pământ care include porțiuni din Oregon, Nevada, Idaho, Utah și California. În 2020, aceste buruieni invazive acopereau mai bine de 77.000 de kilometri pătrați din ecosistemele Marelui Bazin, inclusiv habitatele de la înălțime, care acum au devenit accesibile pentru plantele străine, din cauza schimbărilor climatice – spuneau cercetătorii într-un studiu publicat în jurnalul Diversity and Distribution.

Aceste invazii anuale de buruieni exotice pun în pericol unul dintre cele mai periclitate biomuri nord-americane: suprafața uriașă de salvie, flori sălbatice și lăstari care permite hoinăritul în voie pentru specii ca cerbul-catâr sau antilocapra americană. Mai mult decât atât, fermierii din zonă au nevoie de pășuni sănătoase pentru a crește vite.

Bromus tectorum, un piroman înnăscut

Mai mult decât atât, aceste buruieni invazive, care sunt extrem de inflamabile atunci când se usucă, cauzează incendii de vegetație de amploare, din ce în ce mai frecvente. De exemplu, Câmpia Râului Șarpelui din Idaho, care este împânzită de Bromus tectorum, este măcinată de incendii care apar o dată la fiecare 3-5 ani, comparativ cu trecutul, când apăreau la 60-110 ani. Din 2000 și până în 2009, 39 din cele 50 de incendii masive din Marele Bazin au fost asociate cu acest invadator.

„Trebuie să localizăm cu exactitate poziția strategică în care să prezervăm culturile plantelor native, mai degrabă decât să urmărim constant buruienile parazite.” – spune Joseph Smith, un om de știință și ecologist din cadrul Universității din Montana, Missoula.

Pentru a realiza acest deziderat, Smith împreună cu colegii acestuia a calculat procentul de buruieni invazive care au acoperit Marele Bazin în ultimele trei decenii. Cercetătorii s-au folosit de Rangeland Analysis Platform sau RAP, un produs creat de motorul Google Earth, care face estimăări privind tipul și procentul vegetației, la o scară redusă.

Poate ajuta tehnologia la găsirea unei soluții?

Chiar dacă imaginile din satelit pe care se bazează RAP pot arăta locul ierburile sezoniere au căpătat culoarea maro spre finalul primăverii în vest sau unde plantele perene în păstrează culoare mai multă vreme, această tehnologie nu are însă posibilitatea de a face delimitări între plantele native și cele străine. Astfel că cercetătorii s-au văzut nevoiți să suprapună datele oferite de RAP, cu studii asupra vegetației făcute pe teren, prin intermediul U.S. Bureau of Land Management’s assessment, inventory and monitoring strategy.

Echipa a descoperit că din 1990, ierburile invazive s-au înmulțit de opt ori în zona Marelui Bazin. Estimările arată că zonele dominate de această buruiană au crescut cu mai bine de 2300 de kilometri pătrați anual, ritm care este mai accelerat chiar și decât defrișările recente ale pădurilor amazoniene.

Buruienile invazive au dovedit o adaptabilitate crescută la condițiile meteorologice

Descoperirea cea mai șocantă pe care a făcut-o echipa este aceea că ierburile anuale, dintre care cea mai mare parte sunt invazive, migrează lent spre altitudini mai ridicate, despre care inițial se credea că nu sunt supuse niciunui pericol. Buruienile invazive sunt sensibile la temperaturi scăzute, ierni reci, la fel ca și plantele perene. Dar ca urmare a schimbărilor climatice, iernile au tendința de a deveni tot mai blânde în Marele Bazin, iar verile din ce în ce mai aride. În vreme ce plantele perene se chinuie să supraviețuiască căldurii și lunilor uscate, semințele buruienilor invazive pur și simplu rămân latente până ce prima ploaie le readuce la viață.

„În multe feluri, buruienile invazive decât să termine cursa pentru plantele perene. Ele nu au de ce să-și facă griji pentru schimbările de climă, dat fiind faptul că au un alt ciclu de viață” – explică Smith.

Chiar dacă amploarea acestei probleme poate părea copleșitoare, tehnologiile de detectare la distanță, precum RAP, pot ajuta proprietarii de pământ să-și coordoneze mai bine eforturile de oprire a acestor invadatori, dar și să facă ceva privitor la cauzalitatea incendiilor de vegetație. În prezent, Smith derulează o serie de cercetări privitor la cum cartografierea ierburilor anuale în sezonul de primăvară poate ajuta la prognozarea incendiilor din vară.

„Dacă nu știm unde este problema, atunci nu știm unde să concentrăm soluțiile”, spune Bethany Bradley, ecologist și bio-inginer la Universitatea din Massachusetts – Amherst, dar care nu a luat parte la studiu. „Cartografierea buruienilor invazive poate a ajuta cu siguranță oamenii să pună capăt ciclurilor de incendii cauzate de vegetație, prin faptul că se cunoaște unde ar putea fi aplicate ierbicidele.”

Vă mai recomandăm și:

Peştele-leu, una dintre cele mai invazive specii, s-ar putea extinde în tot Oceanul Atlantic

Operație în premieră în România. O femeie își poate mișca din nou brațul cu ajutorul unei tehnici minim invazive

Sticletele, o pasăre cântătoare preferată pentru păstrarea în colivii

Producătorii au metode tot mai neobişnuite pentru a reduce cantitatea de erbicide care ajunge în natură