Test de cultură generală. Cine a descoperit schimbările climatice?

Cine a descoperit schimbările climatice? Conectând schimbările climatice cu impactul lor concret asupra lumii, oamenii de știință au reușit să transforme o simplă observație într-o problemă de politici publice, scrie Will Grant de la Centrul Național Australian pentru Conștientizarea Publică a Științei.

Cine a descoperit schimbările climatice? Totul a început în anii 1820, când Joseph Fourier, matematician și fizician francez, s-a întrebat de ce Pământul este mai cald decât ar trebui, dacă luăm în calcul doar radiația solară. Soluția lui? Atmosfera acționează ca un izolator termic, ceea ce noi numim azi efectul de seră, deși el nu a folosit acest termen.

• Cel mai bătrân strămoș al rechinilor înota în apele Australiei pe vremea dinozaurilor
• ADN-ul de lup se ascunde în majoritatea câinilor, au descoperit oamenii de știință

În 1837, Louis Agassiz, biolog și geolog elvețiano-american, a observat urmele unor vechi ghețari în Europa și America de Nord. Acestea contraziceau doctrina biblică dominantă. Clima se schimbase radical în trecut.

Apoi, în 1859, John Tyndall, fizician irlandez, a dus mai departe ideea lui Fourier și a identificat componentele-cheie care rețin căldura în atmosferă: vaporii de apă și dioxidul de carbon.

La finalul secolului al XIX-lea, Svante Arrhenius, fizician și chimist suedez laureat al Premiului Nobel, a făcut legătura între concentrația de CO₂ din atmosferă și temperatura globală. El a estimat că o dublare a concentrației de CO₂ ar încălzi planeta cu aproximativ 4°C și a sugerat că arderea combustibililor fosili de către oameni ar putea provoca această creștere.

Aceasta este esența științifică a schimbărilor climatice: planeta noastră este menținută caldă de gazele cu efect de seră, iar mai multe astfel de gaze înseamnă o planetă mai caldă. Dar a fost nevoie de aproape un secol pentru a ajunge aici, subliniază Australian National University.

Cine a descoperit schimbările climatice? De la teorie la dovezi

În 1938, Guy Stewart Callendar a analizat temperaturile măsurate din secolul XIX încoace și a demonstrat că temperaturile globale crescuseră deja. Mai târziu, în 1961, Charles David Keeling a publicat date care arătau o creștere constantă a nivelului de CO₂, semnul clar că „monstrul climatic” era deja treaz.

Google Ngram Viewer, un instrument care analizează frecvența apariției unor termeni în cărțile scrise în engleză, arată cum termenii „climate change”, „global warming” și „greenhouse effect” au început să apară mai des abia începând cu anii ’70, cu un salt semnificativ în anii ’80.

Inițial, schimbarea climei nu a fost privită drept o amenințare. Arrhenius, de pildă, era optimist: o încălzire globală ar putea fi benefică pentru generațiile viitoare. Callendar credea că temperaturile mai ridicate ar preveni reîntoarcerea ghețarilor și ar îmbunătăți agricultura în regiunile nordice.

Cu alte cuvinte, informația era acolo, dar lumii nu-i păsa. Iar acest lucru a continuat până în 1988, un an de cotitură.

Momentul în care s-a produs schimbarea de percepție

În 1988, James Hansen, directorul Institutului Goddard de Studii Spațiale al NASA, a depus mărturie în fața Congresului SUA. Într-o zi de vară toridă, Hansen a declarat că era „99% sigur” că încălzirea globală are loc și că aceasta crește riscul fenomenelor meteorologice extreme.

Acea declarație a fost publicată pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume și a transformat, pentru mulți, schimbarea climatică dintr-o curiozitate științifică într-o problemă cu miză reală. Hansen nu s-a limitat la a comunica date. A făcut legătura între fapte și valori: ceea ce riscăm să pierdem dacă ignorăm această criză.

Aceasta a fost cheia. O problemă devine cu adevărat relevantă doar atunci când este legată de valorile și preocupările oamenilor. În cazul schimbărilor climatice, acest lucru s-a întâmplat târziu, deși dovezile existau de peste o sută de ani.

Povestea descoperirii schimbărilor climatice este adesea spusă doar prin prisma descoperirilor științifice. Dar asta nu e de ajuns. Informațiile, oricât de solide ar fi, nu au greutate până nu sunt conectate cu ceea ce prețuiesc oamenii. Abia atunci lumea începe să asculte.

Cercetătorii au tendința de a rămâne la date. Dar pentru ca o problemă să fie luată în serios, trebuie să-i facem pe oameni să le pese. Să împletim datele cu valori, să spunem povestea completă. Abia atunci se poate schimba ceva.

Vă recomandăm să citiți și:

De unde vine plutoniul radioactiv din praful saharian?

Cum supraviețuiesc animalele sălbatice incendiilor de vegetație?

Ce este vortexul polar și cum influențează vremea extremă de iarnă din SUA?

Substanțele chimice veșnice au fost găsite în vidrele din Marea Britanie