Durerea nu e ce pare: Cum a jucat un sportiv legendar un meci cu o fractură gravă

Durerea nu este doar o reacție la traumă, ci un mecanism complex, modelat de minte, context și instinct de supraviețuire. În 1970, în finala campionatului australian de rugby, căpitanul echipei South Sydney Rabbitohs, John Sattler, a fost lovit puternic de un adversar și a suferit o fractură gravă la maxilar, în trei locuri.

Cu toate acestea, el a continuat să joace cele 77 de minute rămase, conducându-și echipa spre victorie și devenind un simbol al curajului în sportul australian. Imaginea lui, purtat pe umeri, sângerând, cu fața umflată, a devenit emblematică.

• Ce a descoperit Telescopul Spațial James Webb pe un super-Pământ topit?
• Astronomii au observat cum o stea neutronică adormită „s-a trezit la viață”

Povestea lui Sattler ridică o întrebare esențială: cum reușesc unii oameni să suporte dureri extreme fără să cedeze?

Cazurile nu sunt izolate. Surferi mușcați de rechini, soldați răniți grav sau femei care continuă să lucreze cu hemoragii interne: toate aceste exemple sugerează că durerea nu este mereu proporțională cu severitatea rănilor.

Lorimer Moseley, profesor de neuroștiințe clinice în Australia, a fost intrigat de un pacient care a intrat relaxat în urgențe cu un ciocan înfipt în gât, dar a țipat când s-a lovit ușor la genunchi de o masă, potrivit The Guardian.

„Ce se întâmplă aici?”, s-a întrebat tânărul student de atunci.

Răspunsul? Durerea este, înainte de toate, un semnal de protecție. Ea apare doar când creierul o consideră necesară pentru supraviețuire. Dacă un răspuns de panică sau fugă e mai eficient decât percepția durerii, creierul poate alege să o „ignore”.

„Durerea este o senzație care ne motivează să ne protejăm. Este extrem de specifică – poate localiza un punct minuscul de pericol și să ne determine să acționăm”, explică Moseley.

Profesorul Michael Nicholas adaugă că percepția noastră comună potrivit căreia durerea ar trebui să reflecte direct gravitatea unei răni, este fundamental greșită.

„Avem o problemă de tip minte-corp. Credem că un stimul produce automat durere proporțională. În realitate, contextul, emoțiile și percepția contează enorm”, spune el.

Astfel, legendarul efort al lui Sattler nu este doar o dovadă de duritate fizică, ci și un exemplu de cum corpul și mintea colaborează pentru supraviețuire. Iar durerea, departe de a fi doar un răspuns mecanic, este o reacție sofisticată și umană.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Sportul la bătrânețe: beneficii, indiferent de momentul în care începi

Un mare producător de articole sport crește prețurile din cauza tarifelor lui Trump

Cine este cel mai bine plătit sportiv din lume în 2025?

Cât sport trebuie să facem dacă stăm toată ziua la birou?