Un studiu a infirmat o veche teorie despre Insula Paștelui

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Cunoscută în întreaga lume pentru statuile sale colosale, Insula Paștelui (Rapa Nui) a fost mult timp în centrul unui mister arheologic: cum a putut apărea și dispărea o cultură ritualică atât de unică, în aparentă izolare completă de restul lumii?

Până de curând, ipoteza general acceptată era că Rapa Nui a evoluat complet deconectată de celelalte culturi polineziene. Însă un nou studiu contestă această idee și sugerează că insula a fost, de fapt, parte activă a unui sistem cultural mai larg în Oceania.

Folosind datarea cu radiocarbon, cercetătorii au urmărit răspândirea monumentelor ritualice în întreaga Polinezie. Prima etapă de activitate religioasă a început în Polinezia de Vest și s-a extins spre est, scrie IFLScience.

Această perioadă este marcată de utilizarea pietrelor verticale simple, plasate în locuri de ceremonii – precum ospățuri sau înmormântări.

Această direcție a răspândirii culturale corespunde cu teoria migrării umane din vest spre est în Pacific, Rapa Nui fiind una dintre ultimele insule colonizate.

O nouă perspectivă asupra unei culturi antice

Cercetarea arată că a apărut și o a doua etapă ritualică: construirea unor platforme de piatră complexe, cunoscute sub numele de marae sau ahu. Surprinzător este faptul că aceste structuri par să fi fost inventate pe Rapa Nui și abia apoi să se fi răspândit înapoi spre vest – o mișcare culturală inversă față de migrarea inițială.

„Am analizat aproximativ 160 de ahu și am descoperit că cele mai vechi datează din Rapa Nui, între 1300 și 1400 e.n. În alte zone din Polinezia – cum ar fi Insulele Cook sau Polinezia Centrală – aceste structuri apar abia după 1400 sau chiar 1500”, a explicat profesorul Paul Wallin, coautor al studiului.

Studiul evidențiază și o a treia etapă culturală, marcată de construcția unor monumente masive – inclusiv moai – menite să simbolizeze autoritatea și influența conducătorilor locali.

Un mister arheologic

Această tendință pare să fi pornit de pe Rapa Nui în jurul anului 1350, răspândindu-se apoi spre vest, inclusiv în Hawaii și Insulele Societății, dar abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Aceste descoperiri contrazic ideea că Rapa Nui ar fi fost complet izolată. Ele sunt susținute și de dovezi genetice anterioare, care arată că populația insulei a avut contacte cu America de Sud.

„Unii susțin că locuitorii din Rapa Nui au navigat până în America de Sud și s-au întors. Dacă au reușit asta, cu siguranță puteau naviga și spre Mangareva sau alte insule din vest”, spune Wallin. „Așadar, ideea izolării totale este pur și simplu o premisă greșită.”

Cercetarea publicată în Antiquity rescrie ceea ce știam despre Insula Paștelui și reabilitează rolul acesteia în dinamica culturală a Pacificului.

Vă recomandăm să mai citiți și:

Statuile moai de pe Insula Paștelui, probabil cei mai misterioși monoliți din lume

Un nou studiu răstoarnă o veche teorie despre Insula Paștelui

Scrisul nedescifrat de pe Insula Paștelui ar precede colonizarea europeană

Statuile de pe Insula Paștelui, grav afectate de un incendiu. „Sunt complet carbonizate”