De ce vorbim singuri? Beneficii, explicații științifice și ce spun specialiștii

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Probabil cu toții ne-am surprins (ori i-am surprins pe alții) murmurând, la un moment dat, „cheile, cheile…” atunci când scotocim prin casă, repetând cu voce tare discursul pe care urmează să-l susținem la serviciu ori ne liniștim singuri spunând „respir, totul va fi bine”. Da, cu toții am experimentat măcar o dată situația de a vorbi singuri. Gestul, adesea privit cu suspiciune sau ironie, nu este nici semn de nebunie, nici dovadă de slăbiciune, ci un mecanism psihologic normal, prezent în viața fiecăruia dintre noi. Specialiștii îl numesc „self-talk” sau „auto-vorbire/vorbirea cu sine”, iar cercetările arată că acest dialog interior, uneori tăcut, alteori exprimat cu voce tare, are un rol esențial în modul în care ne gestionăm emoțiile, atenția și chiar performanțele zilnice.

De fapt, psihologii fac distincția între discursul interior, atunci când gândurile rămân în mintea noastră, și auto-vorbirea exprimată, atunci când simțim nevoia să articulăm cuvintele. În ambele cazuri, ceea ce facem este să ne structurăm mai bine experiența și să ne ghidăm pașii. Un exemplu simplu este situația în care căutăm un obiect pierdut: studiile realizate de Gary Lupyan, profesor la Universitatea Wisconsin–Madison, arată că oamenii găsesc mai repede obiectul căutat dacă își repetă cu voce tare ce anume caută, pentru că rostirea activează o reprezentare vizuală mai clară în creier. „Când spui cu voce tare „banana”, imaginea unei banane devine mai accesibilă în mintea ta și o vei recunoaște mai rapid printre alte obiecte”, explică el într-un articol publicat de Universitatea Michigan.

• Greutatea în plus ți-ar putea îmbătrâni creierul mai rapid, avertizează un studiu
• De ce costă atât de mult ședințele de psihoterapie și unde pot găsi oamenii ajutor gratuit…

Auto-vorbirea nu are doar o funcție cognitivă, ci și una emoțională. Ethan Kross, psiholog la Universitatea Michigan, subliniază că dialogul interior este prezent în fiecare dintre noi și că, atunci când este rostit, ne poate ajuta să ne detașăm de trăirile intense. Repetarea unei fraze precum „tu poți face asta” la persoana a treia are efectul de a crea distanță între noi și emoția pe care o resimțim, reducând anxietatea și ajutându-ne să privim lucrurile mai rațional. Mai mult, cercetările citate de Medical News Today arată că auto-vorbirea are beneficii evidente: îmbunătățește memoria de lucru, crește capacitatea de concentrare, reduce stresul și contribuie la dezvoltarea conștiinței de sine.

Exemplele din viața de zi cu zi confirmă aceste concluzii. Când ne pregătim pentru o prezentare importantă și repetăm cu voce tare argumentele, nu facem altceva decât să ne exersăm discursul și să reducem nivelul de incertitudine. Când ne spunem „totul va fi bine” într-o situație tensionată, reușim să ne reglăm emoțiile și să ne controlăm reacțiile. Chiar și atunci când ne surprindem analizând deciziile din ziua trecută și întrebându-ne ce am fi putut face altfel, auto-vorbirea devine un instrument de reflecție și învățare.

Desigur, există și o față mai puțin plăcută a acestui fenomen. Dacă dialogul interior este constant negativ, critic sau autoculpabilizant, poate contribui la scăderea încrederii în sine și la amplificarea stărilor de anxietate sau depresie. Specialiștii atrag atenția că diferența dintre un obicei sănătos și unul dăunător stă în tonul pe care ni-l adresăm. Auto-vorbirea constructivă este sprijinitoare, calmă și motivantă, în timp ce auto-vorbirea negativă devine o povară. În situațiile în care cuvintele pe care ni le spunem se transformă în atacuri continue la propria persoană sau când începem să confundăm dialogul interior cu voci externe, este recomandată consultarea unui psiholog sau a unui specialist în sănătate mintală.

Ceea ce putem face pentru a transforma acest mecanism într-un aliat este să fim atenți la felul în care ne adresăm. Dacă am constata că vorbele pe care ni le spunem nu le-am rosti niciodată unui prieten, atunci ar trebui să schimbăm tonul și să alegem cuvinte mai blânde. O strategie recomandată de psihologi este să ne vorbim la persoana a treia, folosind propriul nume – de pildă: „Maria se va descurca” sau „Andrei poate trece prin asta”. Această formulă creează distanță emoțională și ne ajută să privim situația din afară, cu mai mult calm. De asemenea, și adresarea cu „tu” („tu poți”, „tu vei reuși”) are un efect similar de motivare și susținere, fiind percepută de creier ca o voce externă și nu ca un gând interior obișnuit.

A vorbi singur, așadar, nu este o excentricitate, ci o resursă. Este vocea interioară care ne organizează gândurile, ne calmează emoțiile și ne ajută să mergem mai departe. Folosit conștient și cu blândețe, acest dialog devine un instrument de creștere personală și de echilibru emoțional, însă…trebuie menționat, totuși, că nu orice formă de a vorbi singur are aceeași semnificație. Există situații în care dialogul rostit nu mai este doar un exercițiu de concentrare sau un mod de a te încuraja, ci semnalul unei tulburări psihice. Atunci când cineva aude voci care nu există sau poartă conversații cu interlocutori inexistenți, nu mai vorbim despre un obicei normal, ci despre un posibil simptom, caz în care este necesară evaluarea unui specialist. Tocmai de aceea, diferența dintre un obicei sănătos și unul care ascunde o problemă este dată de context, de frecvență și de tonul cu care alegem să ne adresăm nouă înșine.

Surse:

www.medicalnewstoday.com/articles/talking-to-yourself

https://lsa.umich.edu/psych/news-events/all-news/faculty-news/talk-to-yourself-out-loud–here-s-why-experts-say-that-s-a-good-.html

https://www.psychologytoday.com/us/basics/self-talk

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum a devenit „narcisismul” unul dintre cele mai folosite cuvinte ale psihologiei moderne

De ce suferim atunci când oamenii sau viața nu se ridică la nivelul așteptărilor? Psihologia, neuroștiința și filozofia explică

Psihologia infidelității: De ce înșală oamenii și ce se întâmplă în cuplu după o trădare?

Ce spun psihologii despre copiii care numără pe degete?