De ce suferim atunci când oamenii sau viața nu se ridică la nivelul așteptărilor? Psihologia, neuroștiința și filozofia explică

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Suferința nu apare doar din ceea ce trăim, ci mai ales din diferența dintre realitate și filmul interior pe care îl proiectăm asupra ei.

Ne formăm, adesea fără să ne dăm seama, un set de așteptări despre cum „ar trebui” să se comporte ceilalți sau cum „ar trebui” să evolueze viața. Iar când lumea nu se aliniază acestor scenarii tăcute, apare tensiunea: nu pentru că viața ar fi nedreaptă, ci pentru că ne agățăm de ideea că lucrurile trebuie să se petreacă exact așa cum ni le-am imaginat.

• „Soarta Pământului depinde de un echilibru delicat”: Cum ar putea supraviețui Terra după moartea Soarelui?
• De ce NASA nu poate „pur și simplu” să arunce Stația Spațială Internațională înspre Soare ca…

Filosofii, psihologii și cercetările despre creier ajung la aceeași concluzie – durerea se amplifică atunci când refuzăm să acceptăm că realitatea nu urmează întotdeauna regulile noastre.

De ce ne chinuim atât de mult să controlăm ce nu poate fi controlat?

Oamenii nu sunt pioni pe care îi poți mișca după bunul plac. La fel cum situațiile nu urmează un scenariu scris de tine. Și totuși, trăim cu iluzia că dacă ne vom strădui suficient, lumea va ceda. Această iluzie are rădăcini adânci în evoluția noastră psihologică.

Potrivit Dr. Steven Hayes, psiholog și creatorul terapiei de acceptare și angajament (ACT), oamenii au dezvoltat o tendință naturală de a încerca să „rezolve” disconfortul emoțional prin control. Dar cu cât încerci să controlezi mai mult ce nu poate fi controlat, cu atât devii mai rigid, mai anxios și mai frustrat.

Un studiu publicat în Journal of Personality and Social Psychology a arătat că persoanele care au cerințe inflexibile despre cum „ar trebui” să se comporte ceilalți suferă de niveluri mai mari de stres și anxietate. În schimb, cei care adoptă o atitudine mai deschisă, mai curioasă față de nesiguranțele vieții, raportează un grad mai mare de satisfacție. Când ceri ca viața să fie altfel decât este, suferi de două ori

În tradiția budistă și în psihoterapia modernă, se face o distincție esențială între durere și suferință. Durerea este reacția firească la ceea ce trăim, cum ar fi pierderi, refuzuri, eșecuri, despărțiri, în vreme ce suferința apare abia atunci când ne împotrivim acestor experiențe, când ne agățăm de cum ar fi trebuit să fie. Durerea este inevitabilă, dar suferința este reacția pe care o construim peste ea.

Să presupunem că ești într-o relație și partenerul tău nu se comportă așa cum ai vrea. Poți fie să te revolți, să insiști să se schimbe, să te simți trădat când nu o face – și astfel să amplifici suferința. Fie să accepți că el/ea are dreptul să fie cine este, chiar dacă asta înseamnă că relația voastră va lua o altă direcție decât ți-ai dorit. Prima variantă te va ține prizonier în propriile cerințe. A doua, deși poate fi dureroasă la început, te eliberează.

Neuroștiința așteptărilor: de ce creierul tău te sabotează

Cercetătorii de la Universitatea Princeton au descoperit că atunci când realitatea nu se potrivește cu așteptările noastre, creierul emite un semnal de alarmă în insula anterioră, o zonă asociată cu durerea emoțională. Cu alte cuvinte, suferința nu e doar o metaforă, este o reacție fizică măsurabilă. Dar mai interesant este că atunci când învățăm să modificăm așteptările (nu realitatea), activăm cortexul prefrontal, responsabil cu raționamentul și adaptabilitatea. Asta înseamnă că putem, literalmente, să ne „reprogramăm” pentru a suferi mai puțin.

Cum se aplică în viața reală? În loc să ceri oamenilor să se schimbe, schimbă relația ta cu ei. Dacă un prieten este mereu dezordonat, în loc să te enervezi, poți decide să te întâlnești în locuri publice în loc de acasă la el. Dacă șeful tău este critic, poți învăța să separi feedback-ul de valoarea ta personală.

Folosește „acceptarea radicală”. Terapia dialectic-comportamentală (DBT) promovează conceptul de acceptare radicală – recunoașterea că unele lucruri sunt pur și simplu așa cum sunt, fără a insista că „ar trebui” să fie diferite.

Transformă frustrarea în curiozitate. În loc să te întrebi De ce mi se întâmplă asta mie?, încearcă întrebarea Ce pot învăța din asta?. Schimbarea aceasta mică de perspectivă poate reduce dramatic nivelul de stres.

Eliberarea prin renunțarea la control

Firea noastră interioară este construită din dorințe, planuri și aspirații, elemente care ne împing înainte și care dau direcție vieții noastre. Dar când transformăm dorințele în legi nescrise, când pretindem ca lumea să se conformeze rigidității noastre, ne transformăm singuri în păzitorii unei temnițe mentale pe care noi am zidit-o cu certitudinile noastre, atunci când cerem lumii să se plece în fața voinței noastre, ne transformăm singuri în păzitorii unei temnițe mentale pe care noi am construit-o cu mâinile noastre. Viața nu este o piesă de teatru în care ceilalți joacă rolurile pe care le-am scris noi. Este un labirint plin de oameni liberi, care fac alegeri libere. Iar fericirea nu vine din încercarea de a controla fiecare detaliu, ci din capacitatea de a ne adapta atunci când viața își schimbă direcția.

Există o distincție importantă, deși adesea fină, între a-ți dori ceva și a considera că acel lucru trebuie să se întâmple. Dorința este firească și face parte din pulsul interior al oricărui om; însă transformarea ei într-o cerință rigidă ne fixează într-o poziție în care orice abatere a realității devine o ofensă sau un eșec personal. În acest punct, nu mai relaționăm cu lumea așa cum este, ci doar cu versiunea pe care am încercat să o impunem. Psihologii numesc această tendință „eroarea de predicție afectivă”. În esență, supraestimăm impactul emoțional al unor scenarii viitoare și subestimăm capacitatea noastră reală de adaptare. Ne imaginăm că un refuz, o schimbare sau o pierdere ne-ar destabiliza pentru totdeauna, când, în realitate, majoritatea oamenilor își revin mult mai repede și mai complet decât anticipau.

De aceea, o întrebare utilă este: Ce se întâmplă dacă renunț să mai cer ca lucrurile să se desfășoare exact așa cum vreau? Răspunsul nu este pierderea controlului asupra vieții, ci, paradoxal, eliberarea de o presiune continuă. Dispare lupta cu imposibilul, se reduce tensiunea inutilă, iar realitatea capătă mai puțin aer de amenințare și mai mult spațiu de negociere. În loc să trăim într-o lume care „ar trebui” constant ajustată, ajungem să trăim într-una în care putem răspunde mai flexibil, mai inteligent și, inevitabil, mai liniștit.

Așadar, ideea ar fi că poate nu lumea trebuie schimbată, ci doar felul în care o trăim. Adaptabilitatea, și nu controlul, este secretul rezilienței. Ideea de a nu mai transforma visele în condiții obligatorii pentru fericire. Când lași oamenii, situațiile, chiar și propriul tău suflet să existe așa cum sunt, descoperi ceva ciudat. Și anume, uneori, fericirea nu vine din obținerea a ceea ce vrei, ci din pacea de a nu mai fi în război cu ceea ce este, sau… nu este.

Surse:

https://contextualscience.org/act

https://dash.harvard.edu/server/api/core/bitstreams/7312037c-64f9-6bd4-e053-0100007fdf3b/content

https://www.nature.com/articles/nn.3641

https://positivepsychology.com/acceptance-and-commitment-therapy-books/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ce spun psihologii despre copiii care numără pe degete?

Ce spune psihologia despre oamenii care vorbesc prea mult și transformă orice dialog într-un monolog obositor?

Psihologia respectului. De la filosofia lui Kant la cercetările în neuroștiință: cum recunoașterea demnității celuilalt ne modelează mintea, relațiile și societatea

Cum să știi că ai găsit psihologul potrivit: 5 semne cheie