Gandhi și puterea refuzului: de ce nonviolența nu este pasivitate

La peste un secol de la momentul în care Mahatma Gandhi (1869–1948), lider al mișcării pentru independența Indiei, a transformat refuzul cooperării cu autoritatea colonială britanică într-o formă coerentă de acțiune politică, nonviolența continuă să fie percepută greșit, fiind adesea redusă la o expresie a blândeții sau a resemnării morale. În realitate, strategia gandhiană a însemnat o reorganizare a conflictului pe un teren unde forța brută își pierde eficiența, iar legitimitatea devine miza centrală a confruntării.

Gandhi a gândit nonviolența ca pe o metodă practică de presiune politică, construită pe refuzul sistematic al cooperării cu un regim considerat injust. Boicoturile economice, grevele, marșurile și încălcarea deliberată a legilor coloniale din India nu aveau un rol simbolic, ci reprezentau acțiuni atent coordonate în cadrul mișcării de independență, menite să perturbe funcționarea administrației britanice. Așa-numita „nesupunere civilă” urmărea să crească costurile politice, administrative și de imagine ale dominației coloniale până în punctul în care menținerea controlului devenea dificil de justificat atât în interiorul imperiului, cât și pe scena internațională.

• 15 fapte despre Russell Crowe
• Primul brevet de invenţie obţinut de un român. Cine a fost Petrache Poenaru

Un exemplu revelator rămâne Marșul Sării din 1930, atunci când Gandhi a contestat monopolul britanic asupra producției de sare, o resursă banală, dar indispensabilă vieții cotidiene. Printr-un gest aparent minor, regimul colonial a fost constrâns să reacționeze disproporționat, arestând mii de oameni pentru încălcarea unei legi care părea absurdă în ochii opiniei publice internaționale. Potrivit Encyclopaedia Britannica, acest episod a transformat o măsură fiscală într-un simbol global al abuzului de putere și a contribuit la expunerea fragilității dominației britanice în India.

Nonviolența gandhiană nu evita conflictul, ci îl făcea vizibil. Analize istorice și politologice arată că tacticile gandhiene au urmărit nu compasiunea morală, ci creșterea costurilor politice și administrative pentru imperiu în fața propriilor principii de justiție și civilizație.

Un alt element adesea trecut cu vederea este disciplina extremă pe care o presupunea nonviolența. Participanții la marile campanii de nesupunere civilă, precum campaniile de boicot al textilelor britanice, protestele fiscale sau acțiunile coordonate de încălcare a legilor coloniale, erau instruiți să nu răspundă la violență, nici măcar în fața agresiunilor fizice. Iar această regulă nu avea un scop moralizator, ci unul strategic: orice reacție violentă ar fi mutat responsabilitatea conflictului de la autoritatea colonială către mișcarea de independență. În acest fel, autocontrolul devenea un instrument de menținere a avantajului politic.

Aceeași logică explică și utilizarea grevei foamei, unul dintre cele mai controversate instrumente ale lui Gandhi. Corpul său devenea un spațiu politic, iar riscul asumat personal genera o presiune publică intensă, obligând toate părțile implicate să își clarifice pozițiile. Istoricul Ramachandra Guha arată că postul era folosit de Gandhi ca mijloc de a forța o asumare publică a responsabilității într-un conflict care risca să degenereze, menținând lupta într-un registru care nu compromitea cauza independenței.

Nonviolența nu a fost, totuși, o strategie aplicabilă în orice context. Gandhi însuși a recunoscut că metoda sa funcționează doar acolo unde adversarul depinde de o anumită legitimitate publică și de un cadru juridic care poate fi pus sub presiune. În regimurile totalitare sau în situații de violență arbitrară, refuzul cooperării riscă să nu producă efecte politice și poate expune participanții unor represalii extreme. Această limitare explică de ce modelul gandhian a fost reinterpretat sau abandonat în contexte istorice diferite, de la Europa ocupată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial până la unele conflicte contemporane.

Moștenirea lui Gandhi se conturează astfel ca o lecție despre dinamica puterii. El a înțeles că autoritatea politică se sprijină nu doar pe coerciție, ci pe acceptarea zilnică a regulilor de către cei guvernați. Atunci când această acceptare este retrasă în mod organizat, vizibil și disciplinat, mecanismele dominației încep să se fisureze, chiar și în absența confruntării armate.

Într-o perioadă în care protestul este adesea confundat cu reacția impulsivă, iar conflictul este evaluat prin viteza escaladării sale, gândirea lui Gandhi rămâne inconfortabilă prin exigența pe care o presupune: răbdare, coerență și asumarea costurilor pe termen lung. În acest sens, nonviolența apare ca o formă de acțiune politică care solicită mai multă disciplină și mai mult curaj decât violența însăși.

Surse:

https://www.britannica.com/event/Salt-March

https://www.britannica.com/biography/Mahatma-Gandhi/Emergence-as-nationalist-leader

https://www.theguardian.com/books/2018/oct/04/gandhi-1914-1948-ramachandra-guha-review

Vă mai recomandăm să citiți și:

Puterea speranței: de ce speranța este esențială pentru sănătatea mintală

Să iertăm sau nu? Ce spun religia, știința și filozofia despre puterea iertării

Lecția uitată a filosofului John O’Donohue despre puterea de vindecare a lucrurilor frumoase. Cum ne poate salva frumusețea?

Martin Seligman și puterea psihologiei pozitive. Cum putem cultiva fericirea și reziliența