Home » Natură » De ce ne plac măgarii?

De ce ne plac măgarii?

7 poze
Vezi galeria foto »

Nicu Parlog

Publicat: 02.09.2013

Share:

Pentru că au o frumuseţe caracteristică numai lor. Pentru că sunt blânzi. Pentru că sunt cu mult mai inteligenţi decât ni se par. Pentru că mânjii de măgar au o gingăşie şi drăgălăşenie irezistibilă. Pentru că abuzurile oamenilor la adresa lor ne provoacă în egală măsură indignare şi compasiune. Pentru că epitetul peiorativ „măgarule” este unul fals, care nu are nimic de aface cu acest modest văr al cailor şi zebrelor. Pentru că banalul, la prima vedere măgar, a avut o imagine nebănuit de complexă şi interesantă în simbolistică, religii şi folclor. Şi pentru multe alte aspecte pe care le veţi descoperi în acest articol!

Iha! Iha! Măgarul la prima vedere

Aflat mereu în umbra calului, ruda sa apropiată, măgarul a păşit umil dar sigur prin istorie. Ca o dovadă în plus asupra modestiei, rezistenţei fizice şi adaptabilităţii sale, măgarii populează şi astăzi în special ţările sărace din Africa, Europa şi Asia. Măgarii domestici observaţi în prezent şi în mediul rural din ţara noastră provin din măgarii sălbatici nubieni şi somalezi, două subspecii ale măgarului sălbatic african (Equus africanus).

Măgarul a fost domesticit acum circa 5-6 mii ani în zona Egiptului şi Mesopotamiei Antice. Cu toate acestea, pe teritoriul de azi al României se întâlnea pe vremuri aşa numitul măgar sălbatic european (Equus hydruntius) un ecvid apărut în Pleistocen, acum circa 300.000 ani, care a trăit în Eurasia şi a dispărut în Holocen fără să lase urmaşi. Paleontologii susţin că acest măgar european era strâns înrudit morfologic şi genetic cu măgarul sălbatic asiatic (Equus hemionus kulan) din Turkmenistanul de astăzi. Cunoscut de strămoşii noştri sub numele de onagru, acest frumos şi elegant ecvid sălbatic a dispărut de pe meleagurile noastre spre sfârşitul secolului al XVII-lea.

Măgar în soare

Revenind la măgarul domestic, descoperim un animal care nu are proporţiile şi eleganţa mişcărilor calului, dar asta nu înseamnă că la nivel evolutiv măgarii ar fi inferiori cailor. Din contră, sunt mult mai rezistenţi la boli şi răni, se hrănesc cu resturi vegetale pe care orice cal le-ar respinge imediat (este cunoscut cazul că măgarii mânâncă fără probleme ciulini şi chiar unele specii de cactuşi), proporţional măgarii sunt mai puternici fizici decât caii, evident nu au viteza şi explozia acestora, dar au o rezistenţă la efort în condiţii vitrege de-a dreptul proverbiale.

Variază ca talie şi greutate în funcţie de rasă şi condiţiile de trai, cu o înălţime la umeri cuprinsă între 79-160 cm. la o greutate de 80-480 kilograme. Celebri pentru aşa zis-a lor încăpăţânare, măgarii nu posedă deloc acestă calitate pur omenească, ci dau dovada unui simţ al autoconservării mult mai pornunţat decât în cazul cailor. Măgarii şi-au menţinut pur şi simplu un puternic instinc de apărare concretizat într-o relaţie deloc apropiată cu oamenii, în ciuda mileniilor scurse în urma domesticirii lor. Evident, oamenii prin prisma inerentă a antropomorfizării lor, au tradus instinctele puternice ale măgarilor drept încăpăţânare, sau încă mai greşit, rea voinţă.

Odată ce ai reuşit să câştigi încrederea unui măgar, ai câştigat cu siguranţă şi prietenia sa. Atunci vei descoperit, cu surprindere probabil, un animal foarte prietenos, inteligent, alert, jucăuş şi curios. Celebrele-i urechi lungi, atribut atât de caracteristic imaginii sale universale, nu sunt altceva decât o adaptare a acestui animal apărut în zonele calde. Urechile sale sunt astfel un sistem prin care organismul răceşte şi reglează circulaţia sângelui, precum şi un ajutor prin care îşi detectează duşmanii. Apropo de asta, măgarii sunt nişte luptători foarte dârji, care se apără neaşteptat de agresiv prin muşcături şi lovituri periculoase atât cu picioarele din faţă, cât şi cu cele din spate.

Mânz de măgar

Măgăriţele sunt mame extrem de devotate şi protective. Sunt cunoscute în acest sens numeroase cazuri reale, de măgăriţe care s-au luptat pe parcursul a mai multe zile şi nopţi cu haitele de lupi, pentru a-şi proteja puii. La ora actuală se estimează că trăiesc în lume circa 41 milioane de măgari domestici, cei mai mulţi find în China, urmată de Pakistan, Etiopia şi Mexic. Sunt folosiţi în principal ca animale de povară sau în agricultura primitivă. După forţa de muncă umană, măgarii sunt consideraţi cea mai ieftină mână de lucru în agricultura multor ţări.

Foarte puţini oameni consumă lapte sau carne de măgar, între aceştia evidenţindu-se italienii. De altfel în Italia sunt sacrificaţi anual circa 1.000 de măgari, din a căror carne se pregătesc unele reţete tradiţionale în provinciile din sudul ţării.

Măgarul în mitologii şi simbolistică

La nivelul subconştientului uman s-a împământenit ideea (falsă, evident), conform căreia măgarul ar fi un simbol al neştiinţei. Mai rău, în Evul Mediu european, măgarul, alături de ţap a avut parte de o imagine de-a dreptul satanică, deoarece era perceput ca imagine simbol a sexualităţii deşănţate. Bietul animal era astfel perceput drept un vehicol al libidoului animalizant, element instinctiv al omului pierdut în sclavia cărnii, care avea o viaţă limitată de planurile pământeşti, şi implicit sexuale.

Percepţia medievală a fost fără doar şi poate influenţată şi de clasicul roman antic al lui Apuleius – „Măgarul de Aur”, în care personajul Lucius trece printr-o serie de metamorfoze, culminând cu cea de măgar, prin care este pedepsit de zei pentru că s-a lăsat în voia plăcerilor cărnii. Redevenit om, Lucius este astfel un iniţiat care poate ajunge pe calea mântuirii, beneficiind aşadar de experimentarea capacanelor şi limitelor sexualităţii devorante şi degradante.

Măgarii sunt animale foarte rezistente, care se adaptează şi iernilor aspre

Expresia „urechi de măgar” provine tot din Antichitate, de la legenda în care zeul Apollo i-a schimbat urechile regelui Midas în urechi de măgar pentru vina acestuia de a fi preferat cântecul naiului în detrimentul muzicii celeste din templul de la Delphi. Arta Renaşterii a reprezentat diferite stări sufleteşti sub personificarea măgarului: descurajarea spirituală a călugărului, depresia morală, lenea (ciudată asociere pentru un animal folosit intens la cele mai grele munci), desfătarea, stupiditatea, incompetenţa, evident-încăpăţânarea şi ascultarea prostească.

Romanii le numeau cu dispreţ pe prostituate „măgăriţe” (asselas), iar în Orientul Apropiat pedeapsa pentru femeile adultere consta în dezbrăcarea lor şi legarea pe spinarea unui măgar. Nici alchimiştii nu l-au privit mai bine, pentru ei măgarul reprezentând diavolul cu trei capete, unul reprezentând sulful, celălalt sarea, şi ultimul mercurul. Cele trei principii materiale ale naturii interioare ale fiinţei încăpăţânate.

Mergând mai departe prin lume, mai descoperim şi alte asocieri de rău augur.

Bunăoară în Egiptul Antic, măgarul roşu este una dintre cele mai periculoase entităţi pe care le întâlneşte sufletul omenesc în timpul călătoriei sale post-mortem. Pornind de la acest fapt, Rene Guenon în studiile sale de simbolistică religioasă comparată consideră că măgarul roşu are o rădăcină comună cu Fiara cea Roşie din Apocalipsa creştinilor.

Măgari în rolul lor milenar de animale de povară Sursa foto: Shutterstock

În religia hinduistă, măgarul nu era călărit decât de divinităţi funeste precum Nairrita, paznicul ţinutului morţilor, sau Kalaratri, aspectul sinistru al lui Shakti. Demonul Dhenuka avea şi el chip de măgar. Totuşi, în anumite tradiţii măgarul joacă un rol benefic, ba chiar sacru uneori. În cultul lui Apollo de la Delphi, preoţii sacrificau măgari. Un măgar purta cufărul ce-i servise drept leagăn lui Dionysos, iar imaginea măgarului purtător de taine nu este deloc una izolată.

Măgarii sălbatici trimeteau pe vremuri cu gândul la marii asceţi şi pustnici ai creştinismului din deşerturi. Copitele măgarilor sălbatici desemnau o materie imună la toate otrăvurile, iar falca de măgari era vestită pentru duritatea ei, căci cu ajutorul unei mandibule de măgar biblicul Samson a ucis peste o mie de duşmani.

Vehicul pentru creştinism

Măgarul a fost şi el prezent în iesle, martor mut la miracolul naşterii Mântuitorului. Tot el are un rol important în momentul intrării Mânturitorului în Ierusalim. Unii ezoterişti precum Rene Guenon semanlează totuşi că în primul caz măgarul se opune boului, aşa cum tendinţele malefice se opun celor benefice. În al doilea caz, măgarul ar simboliza aceleaşi puteri malefice învinse de data aceasta sub imaginea lui Hristos care le domină călărindu-le.

De altfel în China străveche, nemuritorii erau adesea menţionaţi deplasându-se pe măgari albi. Alte tradiţii religioase creştine semnalează că actul Mântuitorului de a intra călare pe măgar reprezintă grandoarea şi puterea infinită a divinului, camuflată superb în gestul smerit al deplasării pe un animal modest. În scena Floriilor, este de fapt vorba de o măgăriţă, fapt deloc lipsit de importanţă. De altfel, în relatarea biblică despre falsul profet Varlaam, rolul măgăriţei este clar benefic, demascator şi justiţiar.

Măgarul biblic care a transportat Familia Sfântă în Egipt

În aceeaşi notă, măgăriţa şi puiul ei au o însemnătate specială şi nebănuită. Căci măgăriţa simbolizează smerenia, iar mânzul măgăruş umilirea şi inocenţa. Primele tradiţii creştine suţin că Hristos a vrut să încalece pe măgar pentru a arăta oamenilor importanţa şi necesitatea actului auto-umilirii. Discipolul care merge călare pe măgăriţă transmite tuturor că se străduieşte să practice adevărata smerenie, în sine şi în faţa lui Dumnezeu.

Cu atât mai preţuit era gestul iniţiatic al încălecării mânzului măgăriţei, care însemna că discipolul este extrem de atent la îndatoririle smereniei exterioare, faţă de toţi oamenii întâlniţi pe cale. Măgăriţa simbolizează din nou pacea, sărăcia, smerenia, răbdarea şi curajul, fiind reprezentată sub aceste auspicii şi în Biblie, de la măgăriţele lui Samuel la cea a lui Varlaam, şi de la măgăriţa care a purtat-o pe Fecioara Maria în Egipt la intrarea lui Hristos în Ierusalim.

Măgăria la români şi stindardul de război al geto-dacilor

Simpaticul animal a fost perceput şi de români strict prin prisma pe care aceştia interpretau comportamentul său. De câte ori nu am auzit: -Măgarule!, -Nu fi măgar,-Ce măgărie!, şi lista ar putea continua.

În folclorul românesc vechi, figura măgarului este lipsită însă de conotaţii strict benefice sau malefice, deşi întâlnim şi aici imaginea unui animal christic.

„Măgarul are trei cruci pe spate pentru că a purtat în spinare pe Cel care a purtat crucea pentru noi”, după cum notează etnologul Tache Papahagi în lucrarea sa, Mic dicţionar folcloric.

Artur Gorovei, în al său volum, Credinţi şi superstiţii ne spune că:

„Dracul nu poate să facă niciun rău cuiva, deşi s-ar afla într-un loc primejdios, dacă are un măgar lângă dânsul”. Până astăzi, strigătului şi comportamentului măgarului i se acordă puteri oraculare, mai ales în meteorologia populară.

Măgar în profil

Tot în credinţele noastre populare, măgarul este unul dintre animalele care nu se sperie de diavoli, ba chiar pornesc să-i atace fără frică, deoarece se ştiu protejaţi de crucea de pe spinare. Pielea de măgar era folosită în medicina magică românească, iar laptele de măgăriţă este deopotrivă o substanţă cu puternice valenţe cosmetice redând tinereţea pielii, precum şi un leac eficient împotriva „tusei măgăreşti”.

Marele folclorist bănăţean Atanasie M. Marinescu reconstituie şi redescoperă un adevărat cult al măgarului la geto-daci. În lucrarea sa – Cultul păgân şi creştin, I, Sărbătorile şi datinile romane vechie, anul 1884, Bucureşti, autorul scoate în evidenţă că „dacii purtau pe steagul lor de luptă un cap de măgar, pe lângă cel de balaur”, iar „tracii puneau cranii de măgari la hotarele ţarinilor, împotriva fulgerelor şi grindinei”.

Astăzi efectivul măgarilor din ţară este în scădere, sub efectul distrugerii satului românesc, al plecării tinerilor în afara ţării, şi îmbătrânirii populaţiei rurale. Cele mai multe şanse să întâlniţi măgăruşi sunt prin Dobrogea sau în unele sate montane. Oriunde-i vedeţi, oferiţi-le ceva de mâncare, sau măcar o mângîiere. Sunt fiinţe sensibile la gesturile de dragoste şi afecţiune, iar interacţiunea cu ei aduce garantat bucurie pentru cei cu suflet de copil, indiferent de vârstă

Tags: alchimie crestinism folclor geto-daci istorie italia magar Romania sexualitate

Urmărește DESCOPERĂ.ro pe
Google News și Google Showcase