Carol I și Ion C. Brătianu, în vremea alegerilor dificile

După ce România și-a obținut independența, tânărul stat avea de rezolvat probleme care țineau nu numai de dezvoltarea economică, cât în special de asigurarea securității. Problema a căzut pe umerii premierului liberal Ion C. Brătianu care trebuia să caute noi aliați care să poată să contrabalanseze amenințările rusești. Nu doar Rusia era o problemă pentru România, ci și ingerințele economice ale Austro-Ungariei care afectau suveranitatea statului român.

După Războiul de Independență, Rusia se dovedise un „aliat” și un vecin care atenta la siguranța României. Atât timp cât accesul către strâmtori rămânea un obiectiv al Rusiei, România se afla în pericol.

Premierul Brătianu și Carol au căutat un aliat, iar privirile lor s-au îndreptat către Imperiul German, nu pentru că în fruntea țării era un prinț german, ci mai mult dintr-un calcul geopolitic. Germania era o putere după 1871, capabilă să se opună expansionismului rus, iar România căuta un asemenea scut.

România și Austro-Ungaria

Marea problemă a României în privința unei apropieri de Germania o reprezenta Austro-Ungaria. Încă din 1879, cancelarul german Bismarck construise o politică externă în care Austro-Ungaria juca un rol principal pentru Berlin. Tot el avertiza atunci că o alianță a României cu Germania era și o alianță cu Budapesta și Viena.

Cerințele lui Bismarck erau îngrijorătoare pentru România, care a avut de a face cu o puternică ofensivă austro-ungară de a-i impune controlul asupra Dunării fluviale. În cursul negocierilor, Brătianu a rezistat ingerințelor austro-ungare care puneau în pericol suzeranitatea României.

Și din acestă cauză, alăturarea României la Puterile Centrale, din 18/30 octombrie 1883, părea nefirească. Dar și mai ciudată părea această alianță dintr-o perspectivă națională. Austro-Ungaria stăpânea întinse teritorii locuite de români: Transilvania, Banatul Bucovina.

Mai mult, românii din Transilvania erau supuși unei ample politici de discriminare și deznaționalizare. Însă Brătianu și Carol I erau în fața unei alegeri extrem de grele și de dureroase. Aveau de ales între securitatea naționala a României și solidaritatea națională.

Faptul că aderarea României la Puterile Centrale a rămas mult timp secretă a ținut și de menajarea sentimentelor naționale ale românilor. Era greu de explicat românilor, și nu numai, alianța cu Austro-Ungaria. Contextul internațional a făcut ca alegerea să fie mai ușor de luat, din cauza amenințărilor rusești.

Poate cea mai bună explicație în privința alăturării României la Puterile Centrale a dat-o regele Carol I în cadrul unei discuții purtate cu ministrul Germaniei la București, Bernhard von Bülow, în 1888:

Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoioasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale. (…) Primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

Regatul României și dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen

Un alt mijloc de a consolida și de a întări suveranitatea țării pe care Ion C. Brătianu l-a urmărit a fost proclamarea Regatului în data de 14/26 martie 1881, precedată de reglementarea succesiuni la tron a lui Carol I, prin desemnarea ca prinț moștenitor a nepotului lui Carol, Ferdinand.

Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen avea deja un prestigiu internațional asigurat și de succesiunea la tronul României. Statul român profita însă și de legăturile de rudenie între casa de Hohenzollern-Sigmaringen și împăratul Germaniei.